România literară, aprilie-iunie 1989 (Anul 22, nr. 14-26)

1989-04-06 / nr. 14

România literară Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Anul XXII, nr. 14, joi 6 aprilie 1989 TIMP ŞI LITERATURĂ LITERATURA poartă întotdeauna amprenta momentului istoric în care a fost creată. O poartă , în toate datele şi elementele sale, în cele profunde ca şi in cele de suprafaţă, imediat evidente. Nu este de aceea nici un paradox în a se susţine că operele cele mai durabile sunt cele care au reuşit să absoarbă în cea mai mare măsură spiritul şi specificul epocii lor. Calea perenităţii nu trece prin atemporalitate, ci printr-o vie, adîncă şi radicală situare în clipa istorică a prezentului, printr-o implicare creatoare profund angajantă şi angajată hotărîtor în miezul fierbinte al actualităţii. Această conştiinţă a parti­cipării şi a implicării marchează definitoriu, moral şi estetic, toate marile creaţii literare, imprimîndu-le o forţă şi un timbru care le conferă o îndelungată viabilitate în timp. Talentele puternice, naturile creatoare excepţional înzestrate, marile vocaţii artistice se împlinesc numai în spaţiul implicării şi al situării decise în actualitate, nicidecum în afara acestuia. Este un spaţiu al continuei explorări, al căutărilor şi al întrebărilor ce privesc în esenţă relaţia, fundamentală în literatură, dintre, om şi istorie. Iar această relaţie nu este dată pentru tot­deauna, ci se modifică de la un moment istoric la altul, dobîndind mereu noi aspecte şi noi caracte­ristici, în vreme ce altele devin desuete. Omenescul, această permanentă ultimă ţintă a literaturii, se relevă în procesul înaintării istorice, marile opere surprinzînd şi fixînd memorabil imaginile unui raport a cărui existenţă se metamorfozează neînce­tat. Iată de ce o literatură din care istoria este evacuată cu premeditare sau înlocuită prin scheme, clişee şi reprezentări confortabile este o literatură efemeră, lipsită de vitalitate, sortită uitării. Nu îm­bogăţeşte cunoaşterea, ci­ renunţă la cunoaştere, nu lărgeşte orizonturile, ci le închide, nu captează sevele tari ale realităţii şi existenţei, ci le ignoră, substituindu-le fade produse de laborator. Proba autenticităţii artistice trece prin asumarea istoriei prezente. Modul în care a evoluat literatura română post­belică este cît se poate de semnificativ în acest sens. Este literatura unei perioade istorice de mari trans­formări în toate planurile vieţii sociale, literatura unui timp de prefaceri revoluţionare, determinate de intrarea ţării pe făgaşul construirii societăţii socialiste. Reala efervescenţă literară a primilor ani de după victoria revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă este tot atit de incontestabilă ca şi efectul nefast pe care l-au avut, în epoca dogmatică, încercările de a se oculta contactul direct al creatorilor cu istoria în curs de constituire ; înrîurirea hotărîtoare asupra fenomenului literar pe care a avut-o Congresul al IX-lea al partidului, eveniment de cotitură în viaţa întregii ţări, s-a manifestat şi în stimularea şi apa­riţia unei noi relaţii între literatură şi contempo­raneitate. S-a născut, practic, în anii ce au urmat Congresului al IX-lea, o nouă şi bogată literatură, străbătută de spiritul fervent al înnoirilor şi al deschiderii spre viaţa reală, spre existenţa în istoria prezentă a oamenilor şi a poporului. Şi nu este în­­tîmplător că la nivel artistic s-a putut înregistra un spectaculos şi amplu salt valoric : este şi expresia formării şi afirmării unui sentiment de participare deplină a creatorilor la timpul lor, de implicare vibrantă şi autentică în procesul de vaste trans­formări sociale, economice, politice şi culturale desfăşurat pe scară vastă în aceşti ani. Semnele timpului pe care îl trăim, un timp al schimbărilor adinei petrecute in toate structurile societăţii intr­­un ritm şi cu o intensitate fără precedent, sunt ast­fel trecute în pagina scrisă, ca o mărturie şi ca o dovadă a implicării scriitorilor în destinul patriei. O implicare de ordin deopotrivă artistic şi moral, sus­ţinută de conştiinţa responsabilităţii faţă de poporul căruia îi aparţinem, faţă de viitorul ţării noastre, exprimată într-o literatură deplin angajată în epoca sa.­ ­ In acest număr, reproduceri de artă din atelierul piciorului IACOB LAZAR (Fotografii de Ion Cucu) „România literară" Cu pâmînt românesc Umbre malefice, iată, resorbite dispar. Griul limbii române-l aud prin rotative Tiparniţa sacră ne adulmecă mîinile, • blinda — Un geniu arhaic zguduie sevele munţilor. Vine o primăvară română, mari amfore văd ridicîndu-se-n Marea Noastră ca nişte litere ale alfabetului primordial mirosind a lumină stelară. Vine primăvara cu strigăt de nuntă Voi, cei urziţi din izvorniţa graiului Ei acordaţi-vă harfele acestui miracol din care se uită străbunii ! Există o patrie a celor ce sînt — S-o merităm, iată Legea. Cu pămint românesc înflorind în zenit sîngele nostru melodios cheamă soarele. Săptăminal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România La apariţia volumului XVI EMINESCU — „OPERE* (Paginile 12—13) Patria lăuntrica Focurile benefice colindă vernale-n lăuntrica patrie clinchetul lor m-a trezit fără vîrstă primăvara acestui an urzit de doine străbune nemaivăzuţi ghiocei a scris pe ziduri mieii mioritici scutură linişti prin munţi semne se cer desluşite-n apocrifele ierbii vulturii smulg din sfărîmat­ele marmore şerpii prăsiţi de somnul entropic Vino. Primăvară mai presus de orice miracol! Iernatici n-am fost niciodată, ai Cumpenei Cosmice doar, îndrăgostiţi de legende şi sporindu-le fastul cum ne-au lăsat Carpaţii chip şi-ntemeiere... Nedespărţiţi de m­ult locuim o limbă pe care cu sîngele o limpezirăm prin veac­­, nu voi şti niciodată mai sfîntă iubire decit această extază de-a fi om in patrie. Eugen Evu

Next