România literară, aprilie-iunie 1991 (Anul 24, nr. 14-26)

1991-04-04 / nr. 14

NE SCRIU CITITORII... Domnule redactor, ■ FIIND un tînăr român din Tg. Mu­reş, gîndul vă va duce poate la „Uniu­nea Vatra Românească“ şi e firesc să fie aşa, dat fiind faptul că peste tot, în presă, la radio sau televiziune, cînd se vorbeşte de Tg. Mureş, se vorbeşte ine­vitabil de „Vatra Românească“, de dom­nul Cofariu ori de statuia lui Avram Ian­cu, de... o, de cite şi mai cite ! Să vezi şi să nu crezi pentru că cine a cunoscut acest oraş înainte de martie ’90 a avut (sau va avea) o impresie cu totul şi cu to­tul schimbată vizitîndu-l după martie ’90. Căci acesta e „marele“ talent al „Ve­trei (hai să-i spunem) Româneşti“ , ta­lentul de a dezbina, în adevăratul sens al cuvîntului, cu toată puterea ce o con­ţine drama aceasta a dezbinării, a rupe­rii de cel de care te simţeai legat. Căci ce poate fi mai dramatic, mai dureros decît să ştii că in oraşul în care te-ai năs­cut şi trăieşti, toată splendoarea (apa­rentă sau nu) care-ţi dădea mîndria de localnic — de pe o zi pe alta — să dis­pară luîndu-i locul ruşinea, dezgustul,­­disperarea... Şi ce dureros e să ştii că acei oameni, români sau maghiari, care au ţinut intr­­adevăr la acest oraş şi care ţin şi acum, în case sau în plimbările lor plîng... Şi lacrimile lor nu sînt lacrimi de ciudă, lacrimile lor sînt lacrimile tristeţii şi du­rerii... Nu faptul numai că în mai toate funcţiile au rămas aceiaşi „devotaţi“ co­munişti, nu invazia semiorăşenizaţilor ca­re acum — într-o demenţă fără margini — vor să ne înveţe ce-nseamnă „democra­ţia“ (ca să nu vorbesc de cultură !) -că veleitarii, oportuniştii, extremiştii, xeno­fobii, carieriştii şi rataţii (atenţie, nu e vorba de calomniere !) au fost „aşezaţi“ în punctele cheie începînd de la prefec­tură pînă la ultimul dascăl, nu, nu aces­tea sînt motivele care-i întristează pe locuitorii de bine ai oraşului, acestea fiind probleme cu alt aspect si valabile probabil in majoritatea localităţilor (cin­ste vouă, timişoreni !), tristetea şi dure­rea sunt motivate de cu totul alte aspecte, de lipsa, sau dispariţia mai bine zis, a uneii normalităţi, a unui firesc chiar, a unei stări de spirit care a dat cîndva (o tem­pera !) culoare acestui oraş. Şi cine e anormalitatea existentă ? Simbolic , ar putea fi exprimată astfel : domnul Ceon­­tea îşi debitează filosofiile ejaculate în parlament, alături de — astăzi — binecu­noscutele „vorbe de duh şi de suflet“, pe cînd doamna Smaranda Enache a fost o­­prită să participe la alegerile din mai (chipurile) fiind implicată în evenimen­tele din martie 1990 ! Și fie vorba între noi, ce poate fi mai absurd, mai anormal decît prezenţa dom­nului Ceontea în parlament şi mai ales lipsa doamnei Enache dintre deputaţii de Mureş ? Dar şi-aşa ne-am obişnuit să au­zim despre oameni şi personalităţi, de care eram mîndri înainte de decembrie ’89, că sînt destabilizatori şi că vor răul acestei societăţi. Dar pe noi românii ni­mic nu ne poate surprinde, doar poate tristeţea faptului că uneori ne e ruşine că sîntem români, ca apoi un om de bine, „destabilizator“ de altfel, să ne readucă la realitate, să ne încarce bateriile ca să putem merge mai departe în această goană spre neştire, în acest laborator socio-poli­­tico-istoric. Şi ce putem face atîta timp cit naţionalismul e mai puternic decît patriotismul ! Ar fi bine ca răspunsul să-l dăm noi şi nu istoria... Să nu uităm : şi ceauşescunicolae avea nume românesc şi Zelea Codreanu şi încă mulţi alţii, mai mici sau mai mari şi ştim bine ce prac­tici au folosit [...] Cu stimă şi respect, MOLDOVAN CRISTIAN (Tg. Mureş) P.S. Citind Poemul invectivă de Geo Bogza, am impresia că ţin în mină o platformă program. Pe scurt. S. Alexandru (Bucureşti). Vă mulţumim pentru aprecieri, din mo­tive pe care le presupuneţi nu le pu­tem publica. Valentin Lavric (U.M. 02122): Trimiteţi încercări literare.. Şi, în orice caz, pregătiţi-vă pentru facultate. N-are de ce să vă strice. Citiţi în­ conti­nuare revista noastră, indiferent de opinia colegilor. Abia după ce vor fi ci­tit-o şi ei, vor avea dreptul să vă zefle­­misească. Dacă nu se vor convinge că meritaţi lauda. 2 România literara ­­_ OCHIUL MAGIC VINERI, 29 MARTIE, DL. A­­LEXANDRU BÎRLĂDEANU A AVUT ÎN SENAT O INTER­VENŢIE FOARTE CRITICA LA ADRESA GUVERNULUI, pe care, dintre toate cotidienele, n-a reluat-o integral decît Di­mineaţa din 30 martie, fidelă simpatiilor ei pentru echipa a­­propiată de preşedintele ţării. In acelaşi cotidian, dl. Sorin Stanciu se întreba sarcastic : Rufele FSN le spală senatul ? (Adjectivul potrivit cu starea rufelor în chestiune lipseşte din titlul articolului). Adevărul este că declaraţia dlui Birlădeanu nu s-a referit numai la Conven­ţia naţională a FSN. Ea a avut două ţinte, cealaltă fiind Rapor­tul prezentat de către premierul Roman în parlament la 26 fe­bruarie. întrebarea care se pune înainte de toate este de ce s-a produs atit de tîrziu reacţia preşedintelui senatului, atit la Raport, cît şi la cele petrecute în Convenţie. O jumătate de ex­plicaţie există în însăşi inter­venţia dlui Birlădeanu. D-sa spune, în privinţa Raportului, că discuţia asupra lui a început un parlament la 28 februarie şi că, deşi trebuia să continue în­­tr-o şedinţă ulterioară, „nu s-a mai putut ţine“, fiindcă ,,din a­­numite motive, dl. prim-minis­­tru a plecat“. în privinţa sta­tutului FSN adoptat la Conven­ţie, pe care dl. Birlădeanu îl consideră greşit, d-sa mărturi­seşte acum că n-a putut să-l discute înainte de a fi votat, fiindcă haba­r n-a avut de el, citindu-l în ziar ca şi alţii, du­pă Convenţie, în ambele situ­aţii se observă modul formal în care guvernul şi dl. Roman colaborează cu alte instituţii, în speţă cu parlamentul şi cu par­tidul de guvernămînt. Guvernul prezintă parlamentului un ra­port, dar nu ţine să-l supună cu adevărat discuţiei, ca să tragă eventual din ea unele foloase. Tot aşa, dl. Roman (am mai scris despre asta) îşi creează cu ajutorul pîrghiilor pe care i le oferă executivul partidul de care are nevoie. Autoritarismul premierului aproape că nu mai trebuie dovedit. Dl. Birlădeanu însuşi i-a consacrat un pasaj foarte sever din declaraţia d-sale, în care califică institu­­ţionalizarea postului de lider naţional al FSN drept o poartă larg deschisă „spre o conducere unipersonală, (spre) dictatură personală, spre cultul persona­lităţii“. Şi încă şi mai net : „Eu trăiesc acum a doua oară sau văd a doua oară filmul pe care l-am mai văzut o dată cînd s-a instaurat Ceauşescu. Să mi se ierte comparaţia, dar o astfel de poartă este deschisă prin a­­ceastă instituţionalizare a lide­rului naţional drept conducător politic. Deschidem port­ţa spre noţiunile de «duce», «Führer», «caudillo» şi «conducător», așa cum am avut înainte conducător politic al unui întreg partid“. Ce a spus presa despre dl. Ro- I­man reprezintă, pe lingă cu­vintele dlui Birlădeanu, floare la ureche. Mă tem că dl. Ro­man va trebui de aici încolo să încerce a găsi un mod de a în­chide gura parlamentarilor mai degrabă decît pe a ziariştilor. Preşedintele Senatului a atras atenţia şi asupra tentativelor repetate ale executivului de a-şi subordona legislativul : „Eu în­ţeleg, sigur, că există o anumi­tă decenţă morală, că dacă eşti într-un partid şi din acest par­tid s-a secretat un guvern, să fii credincios acestui guvern, dar nu ca o obligaţie statutară. Or, asta ar însemna că cine în­calcă această obligaţie şi nu susţine guvernul cu orice preţ trebuie să iasă din partid sau să fie exclus din partid“. Dl. Bir­lădeanu e de părere că parla­mentarii au datoria de conşti­inţă de a promova acele idei care sînt conforme cu interesul poporului, al alegătorilor, şi a­­bia în al doilea rînd de a as­culta de exigenţele partidului pe ale cărui liste au fost aleşi. Din această parte a declaraţiei rezultă cu destulă claritate , că există un conflict, pînă mai ieri latent, acum făţiş, între aripa tînără a FSN din senat (şi pro­babil şi din cameră), care spri­jină incondiţionat guvernul, şi anumiţi parlamentari, între ca­re preşedinţii camerelor, care au obiecţii principiale la politi­ca (şi economică) a acestuia. De altfel, ca urmare a declaraţiei dlui Birlădeanu, susţinut de dnii Barbu Popescu şi C. Bal­­can, dnii senatori Jerbas, Văca­­ru, Fereală şi Cupşa au sărit i­­mediat în apărarea guvernului şi a premierului. Cea mai dură ripostă a dat-o, era firesc, dl. Severin, ministru însărcinat să ţină legătura cu parlamentul, aşa cum faimosul Bilă din ro­manul lui Marin Preda o ţinea cu U.R.S.S., care l-a învinuit pe preşedintele senatului de bolşe­vism şi i-a amintit că a fost o „piesă de bază“ a regimului comunist. Ca şi cum propunerea candidaturii dlui Birlădeanu aş fi făcut-o eu şi nu prietenii dlui Severin ! Din nefericire, nici u­­nul dintre aceşti senatori n-a răspuns problemelor esenţiale ridicate de dl. Birlădeanu, nici dl. Fereală care părea să aibă treabă cu „desidenţii“­­(pronun­ţia d-sale), nici dl. Văcari ocu­pat să aprecieze statutul PUR ca ..perfect“. (Cred şi eu că din punctul d-sale de vedere era perfect. Mă tem că statutul PSM pp mai prezintă acelaşi grad de perfecţiune. Da', dacă nostalgia nu-i dă pace, dl. Vă­­cam se poate adresa cu încre­dere dlui Verdeţ et comp.) PROBLEMELE ESENŢIALE sunt. K­TM am a­ratat de LA ÎNCEPUT. DOUA. ST ANU­ME ÎNCLINAŢIILE ,autoritare ale premierului, care încalcă prerogativele legislatorului, si mai ales programul idonomic al guvernului înfăţişat în Raportul menţionat, contra căruia dl. Bîr­­lădeanuu ridică obiecţii serioase. „Raportul nu prezintă chiar real situaţia in care ne aflam, ob­servă dl. Birlădeanu. Noi, în momentul de faţă, ca producţie industrială lunară suntem­ la ce­va mai mult decît jumătate din ceea ce am avut în 1989 , ca export la fel. Aceasta înseamnă intr-adevăr blocarea economiei. Nu avem nici măcar reproduc­ţia simplă. Este o blocare care ameninţă, aşa cum a spus şi dl. prim-ministru, cu un colaps al economiei“. în aprecierea dlui Birlădeanu, cauza principală a dezastrului constă intr-o gre­şeală strategică pe care a com­i­­s-o guvernul şi anume de a se fi orientat asupra reformei fără a ţine cont de „aparatul de pro­ducţie pe care-l avem“. „Ne-am lăsat antrenaţi, pe drept cuvînt, de reforma economică pentru că fără ea nu putem scoate ţara la liman, dar­ nu trebuia să a­­bandonăm aparatul de produc­ţie pe care-l avem şi oamenii din acest aparat de producţie. Noi am criticat aparatul centra­lelor, al ministerelor, pe moti­vul că se agaţă d­e sistemul vechi. Nu de sistemul vechi se agăţau. Oamenii vedeau că pro­ducţia scade şi (se) merge la distrugere. Eu nu cred că cine­va dintre ei ar fi partizanul în­toarcerii la sistemul vechi. Eu nu cred să existe cineva, un astfel de partizan al vechii un­duiri, dar erau oameni care simţeau că aparatul de produc­ţie merge spre distrugere“. Mie­zul poziţiei economice a dlui Birlădeanu aici se află. Un co­municat (publicat în Azi) al Colegiului director al FSN se referă la el, dar într-un mod nu suficient de limpede. (E oricum semnificativ că tocmai cotidia­nul FSN, al cărui director ini­ţial dl. Birlădeanu a fost, ridi­că mănuşa. Divizarea puterii, polarizarea se văd bine pînă şi la nivelul presei de partid). După părerea mea, critica pe care preşedintele senatului o face reformei dovedeşte că d-sa se situează la „stingă“ adepţi­lor acestei reforme. Din decent, dl. Birlădeanu se mulţumeşte să vorbească de „vechiul sis­tem“ sau de „vechea orînduire“. D-sa n-are nici un cuvînt direct de critică la adresa comunismu­lui. Dar să venim la esenţa cri­ticii. Cred că este o iluzie pri­mejdioasă că aparatul economic comunist şi oamenii săi puteau fi folosiţi în continuare, adică puşi în slujba reformei. Toate particularităţile acestui aparat pledează contra acestei idei. El trebuie distrus şi înlocuit cu al­tul, nou şi eficace. Iar oamenii care au pus în mişcare acest a­­parat, indiferent de opţiunea lor personală, pro sau contra comu­nismului, au un antrenament specific si o rutină care nu le permite in toate cazurile să se adapteze jocului economic nou. Ei nu se agaţă neapărat de vechi (dl. Birlădeanu are drep­tate, poate­ dintr-o opţiune po­litică ori economică, dar nu-şi pot schimba mentalitatea, stilul, modul de a concepe lucrurile. Furiile periodice ale primului ministru, in şedinţele de guvern, contra unora din aceşti oameni sunt explicabile. Aparatul ca a­­tare, nici n-a fost schimbat în­­tr-o atit de mare măsură ideii să-l neliniştească pe dl. Birlă­deanu. Operaţia reală a fost mai degrabă una de cosmetiza­­re. In locul fostelor centrale, de exemplu, au fost create anumite organisme de legătură între gu­vern şi agenţii economici (aşa numitele holdinguri) care le-au preluat şi o parte din personal. Guvernul susţine mereu că în­treprinderile trebuie să se de­cidă a-şi lua soarta în mîini proprii şi că el nu le va mai subvenţiona decît parţial şi nu­mai dacă fac dovada unui pro­gram sănătos. Cel puţin aşa a recunoscut premierul însuşi în discuţia televizată cu dnii Ara­dieban şi Novăceanu din seara de 28 martie. Impresia mea este că autonomia întreprinderilor se mărgineşte la ponoase : guver­nul îşi declină răspunderea a­­colo unde ele nu funcţionează şi unde trebuie daţi afară oa­meni sau restrînsă producţia. Dar întreprinderile nu sunt au­tonome cînd e vorba de con­tracte, de folosirea valutei şi, in general, nu pot face nimic contra acelor furnizori care le trag pe sfoară, fiind deseori traşi pe sfoară la rîndul lor de către alţii. O modificare radi­cală ar fi cerut privatizarea a­­cestor întreprinderi. Abia acum cînd a doua etapă a liberaliză­rii preţurilor intră în vigoare, dl. Severin afirmă, la o masă rotundă TV, că există o „mică“ şi o „mare“ privatizare, dar lu­crurile rămin confuze. Dl. Seve­rin pare a face între mica şi marea privatizare deosebirea dintre micile şi respectiv marile întreprinderi ce urmează a fi scoase din proprietatea statului. Eu nu sunt economist, dar soco­tesc că procentul în care între­prinderile trec din miinile sta­tului în acelea ale particularilor este cu adevărat important, indi­ferent de mărimea lor. Și, mai ales, nu văd încă cine şi cum poate cumpăra acţiunile dispo­­nibilizate. Părţile sociale ale lui Ceauşescu mi-au trecut de mai multe ori prin minte ascultîn­­du-l pe dl. Severin vorbind de bonurile de valoare. O reformă pe hîrtie — iată ce a făcut pînă acum guvernul, rebotezînd în­treprinderile de stat societăţi comerciale, şi ce face în conti­­­­nuare promiţind bonurile cu pricina. în aceste condiţii, cum spuneam, întreprinderile vor trebui să se descurce singure acolo unde au as­olută nevoie de intervenţia guvernului, mai ales la pagubă, şi vor fi în schimb la bunul plac al guver­nului acolo unde ar trebui să aibă drept şi mijloace de iniţia­tivă proprie. SUB RAPORT POLITIC, DE­CLARAŢIA DLUI BIRLĂDEA­NU SI ATITUDINEA ALTOR PARLAMENTARI, A FSN ŞI A ZIARELOR DE PARTID dove­deşte o dată mai mult că re­centa Convenţie a FSN a pro­vocat o sciziune in rîndurile puterii. Nu vreau să revin asu­pra posibilelor grupări existen­te. Trebuie să ne aşteptăm, de altfel, la luări de atitudine şi în continuare. Deocamdată preşe­dintele Iliescu tace, retranşat pe poziţii conciliante şi vag populiste (dovadă comunicatul legat de alternativa Alfa şi prezenţa d-sale în şedinţa de guvern care a decis plafonarea creşterii preţurilor). Nici nu are altă soluţie la îndemînă. Critica făcută de dl. Birlădeanu guver­nului mi se pare corectă politic, nu însă şi economic, din pricina iluziilor socializante pe care le întreţine. Parlamentul trebuie convins în clipa de faţă de alt­ceva şi anume de faptul că gu­vernul tinde tot mai des să-şi depăşească rolul managerial fi­resc, adoptînd o conduită direct politică şi, mai grav, folosind metode politice în locul celor administrative şi economice. E limpede că reforma, aşa cum a conceput-o guvernul, nu e alt­ceva decît o mască pentru în­cercarea echipei actuale din ju­­rul premierului, care e şi lide­rul naţional FSN, de a-şi asigu­ra cît mai multe dintre pîrghi­­ile puterii. Guvernul crede că poate controla şi doza procesul de tranziţie sau că-l poate opri într-un anumit punct, care să reflecte ideologia lui semisocia­­listă şi semiliberală. Intruziunea politicului în economie tocmai această concepţie o vădeşte. A­­bilităţile, ingeniozitatea, vicle­nia politică a guvernului îi în­trec cu mult eficacitatea mana­gerială. Este la mijloc o eroare de calcul. Experienţa recentă a tuturor ţărilor din Estul şi Cen­trul Europei arată că procesul de tranziţii­ nu poate fi ţinut sub control. Voluntarismul este o capcană care poate face ca to­tul să basculeze în dictatură. Legile economice trebuie lăsate să acţioneze, nu să fie subordo­nate intereselor politice de mo­ment. Conjuncturalismul guver­nului este pueril. El dă roade, poate, politic vorbind, pe mo­ment, dar amină şi compromite reforma economică. Dl. Roman trebuie să se decidă ce vrea cu adevărat : puterea sau reforma. Situaţia este critică, explozivă. Iniţiativa trebuie cedată econo­micului, măsurile adoptate tre­buie depolitizate, populismul conjunctural evitat cu orice preţ. Pretenţia că ştim ce se a­­flă sub edificiul politico-ideolo­gic conceput de dnii Vătăşescu, Dijmărescu, Severin şi tutti quanti, în profunzimea realului este o utopie fatală. Dl. Birlă­deanu evoca o imagine a lui Goga cu turma de oi care paşte liniştită pe Vezuviu fără să ai­bă nici cea mai mică idee de pericolele ce o pîndesc din mă­runtaiele vulcanului. „Cam în aceeaşi situaţie suntem­ şi noi“, adaugă preşedintele senatului. Cred că, în această privinţă cel puţin, d-sa este de necombătut. Mai rămîne să se convingă de acest lucru şi guvernul şi con­ducerea FSN. N.M. Oile şi Vezuviul Anunţ de primăvară SCRIITORII tîrgovişteni organizer­­ză o plimbare în grup (tip şcoală) prin Grădina botanică, avînd ca scop iden­tificarea familiilor şi speciilor locale şi puterea lor germinaitivă. Peripatetizînd împreună, participan­ţii intenţionează să solicite preşedin­telui o audienţă pentru rezolvarea u­­nor probleme profesionale ca : priva­tizarea activităţii de creaţie, penuria de hîrtie, criza tipografică, difuzarea presei literare, situaţia colaborărilor in­dividuale şi colective, accesul scriito­rului, la Radio şi Televiziune, stilul­ şi metodele de lucru, etatizarea inspira­ţiei, preţul cărţii şi al­ devotamentului, statornicirea unor relaţii civilizate, de solidaritate profesională, între lucră­torii pe ramură şi cazul Homer. In cursul plimbării,­­se vor stabili, prin consens, valoarea operei literare a fiecărui participant, gradul de uni­versalitate a­­mesajului avansat (sau numai gradul), puterea de penetraţie a purtătorului de mesaj în mediile calde, de butăşire şi expansiune, pre­cum şi cărui preşedinte (ai cărei insti­tuţii) să i se înfăţişeze păsurile pri­vate ale mînuitorilor publici ai con­deiului. . . Plimbarea şi audienţe, se fac în­ gru­puri de cite patru persoane, adică în formaţie de patrulă. Următoarea reuniune — la ramurile Tîrgoviştei. MIRCEA HORIA SIMIONESCU

Next