România literară, iulie-septembrie 1991 (Anul 24, nr. 27-39)

1991-07-04 / nr. 27

OCHIUL MAGIC DUPĂ PRESA, SINDICATE­LE sînt al doilea dome­niu CARE A CUNOSCUT DUPĂ REVOLUŢIE O RADI­CALĂ SCHIMBARE. Au apă­rut, în cîteva luni, zeci, poate sute de organizaţii sindicale, în toate ramurile şi la toate ni­velele. Şi, foarte repede, ele au dovedit că au un cuvînt greu de spus în viaţa socială şi eco­­nomică a ţării. In primele luni de după răsturnarea dictaturii,­ cind s-au luat importante deci­zii care-i priveau pe milioane­le de salariaţi din România, contribuţia sindicatelor a fost esenţială. Nici guvernul provi­zoriu, nici conducerile abia alese ale unităţilor economice, ale şcolilor, ale spitalelor, ale multor alte feluri de întreprin­deri n-au putut ignora sau oco­li părerea sindicatelor, atunci cind erau în discuţie interesele de mai scurtă sau de mai lun­gă durată ale oamenilor pe care acestea îi reprezentau. Oricît de în pripă s-au organizat şi oricît de lipsite de experienţă erau tinerele sindicate româ­neşti postrevoluţionare, ele au fost cu adevărat nişte structuri democratice, libere, ostile biro­craţiei statului încă nedecomu­­nizat, capabile să apere dreptu­rile membrilor lor împotriva a­­cestui stat sau să le negocieze cu succes salariile. O chemare la acţiuni de protest sau la grevă din partea liderilor sin­dicali a constituit o vreme o ameninţare redutabilă pentru administraţia ieşită din seismul revoluţionar. Administraţia ştia că sindicaliştii îşi urmează li­derii. Liderii se ştiau ascultaţi de membrii organizaţiilor lor. Salariaţii aveau încredere în sindicate şi în conducerile lor. Existenţa unui mare număr de sindicate a părut la început o reacţie firească la monopolul fostului UGSR comunist şi o garanţie că pluralismul nu se reduce la planul politic, al par­tidelor, şi că nici nu este o vor­bă goală. Primele semnale ne­liniştitoare, după această epocă paradisiacă, dacă o pot numi aşa, din existenţa noilor sindi­cate, au venit din partea ace­lor organizaţii care luaseră naş­tere prin cosmetizarea structu­rilor sindicale mai vechi. S-a observat curînd că averea fos­tului UGSR n-a fost împărţită şi nici măcar blocată. De ea au profitat unii activişti sindicali comunişti, din eşaloanele inferi­oare, care i-au înlocuit pe cei aflaţi înainte în vîrful pirami­dei. Fenomenul nu e specific nomenclaturii sindicale. El poa­te fi constatat în toate structu­rile. S-a petrecut apoi u­n alt fapt care a putut fi observat în întreaga societate: s-au ivit conflicte între lideri, s-au divi­zat organizaţiile şi, treptat, s-a ajuns la o polarizare asemănă­toare celei din planul politic. Revoluţia a fost dublată de o restauraţie şi tit domeniul sin­dical. Puterea şi-a creat propri­ile sindicate, pe care le-a opus celor considerate de ea a-i fi ostile. Sau a încurajat apariţia unor sindicate cuminţi, cu care putea trata mai lesne. In prin­cipiu, un sindicat care face jo­cul administraţiei este de ne­conceput, ştiut fiind că sindi­catele au tocmai rolul de a o­­feri salariaţilor protecţie con­tra eventualelor abuzuri ale ad­ministraţiei. Subordonarea de către statul comunist a mişcă­rii sindicale a fost aceea care a desfiinţat la noi, vreme de patru decenii, sindicalismul real. Administraţia dirijată de FSN a tins şi ea către o subor­donare asemănătoare şi, pînă la un punct, a înfăptuit-o. In orice caz, a izbutit să limiteze mult puterea sindicatelor. Unul din slogane a fost acela că sin­­dicatele nu trebuie să facă po­litică. Guvernul a insistat pe depolitizarea mișcării sindicale. Desigur, sindicatele au scopuri salariate sociale, și economice, dar acestea nu pot fi realizate în afara politicului. Guvernul a­ vrut să castreze în fapt sindi­calismul. O metodă eficace a constat în demonetizarea lide­rilor, faţă de care puterea s-a comportat întocmai cum s-a comportat faţă de opozanţii po­litici ai­­ sistemului. In fine, i-a demoralizat pe mulţi dintre membrii de sindicat, care s-au lăsat convinşi că liderii lor sunt nişte indivizi ambiţioşi, carie­rişti şi lipsiţi de scrupule. IN ACESTE CONDIŢII, SE EXPLICĂ INCAPACITATEA ACTUALĂ A SINDICATELOR DE A APĂRA CU ADEVĂRAT INTERESELE­ membrilor lor şi de a reprezenta o primejdie pentru administraţie. Legea sin­dicatelor, aşa cum arată ea, are caracteristici frapant de ase­mănătoare, în nonsensul lor, cu legea mai recentă reglemen­­tînd demonstraţiile şi mitingu­rile. Legea oferă puterii mij­locul de a împiedica sindicate­le să-şi joace rolul. Niciodată şi în nici o democraţie patro­natul n-a posedat o armă atît de perfectă în lupta cu sindi­catele cum posedă guvernul ro­mân al d-lui Petre Roman. Dar faptul că un ministru (mă re­fer la acela al transporturilor) poate obţine suspendarea unei greve printr-un apel televizat nu se datorează doar existenţei legii cu pricina. Slăbiciunea sindicatelor este mai mare şi are rădăcini mai adinei. In par­te, le-am enumerat, evocind scurta istorie a sindicalismului nostru de după decembrie 1989. Dar sînt și alte cauze, care urcă într-un trecut mai îndepărtat. Se știe că sindicalismul e pro­dusul capitalismului. Primele sindicate au apărut in Anglia. Lipsită pînă tîrziu de o clasă muncitoare numeroasă şi con­ştientă de interesele proprii, România n-a cunoscut o adevă­rată mişcare sindicală decit în secolul nostru. Şi aceasta a fost curmată după al doilea război. Ţărănimea, intelectualitatea, funcţionarii n-au fost de obi­cei organizaţi sindical nici îna­inte de război. Lucrurile stau la fel în toate ţările. Marile sindicate au presupus totdeau­na o mare populaţie industria­lă. Forţa Solidarităţii polo­neze e­­nemijlocit legată de şantierele din Gdansk şi de industria cărbunelui. Ab­senţa tradiţiei a grevat la noi tînăra mişcare sindicală, aşa cum a grevat şi alte domenii unde nu se acumulase experi­enţă. Acest lucru se observă fără dificultate în majoritatea acţiunilor întreprinse de sindi­cate după revoluţie. Cel mai caracteristic fenomen este ace­la că sindicatele nu-ţi ţin in nouă cazuri din zece cuvîntul. Multe din grevele anunţate nu s-au desfăşurat, în decembrie 1990 sau în iunie 1991 valul mişcărilor revendicative, cauzat în principal de creşterea mult mai accentuată a preţurilor de­cit a salariilor, a­părut la un moment dat uriaş, capabil să măture administraţia, pentru a se sfărîma pe neaşteptate, transformîndu-se în spumă, ca şi cum s-ar fi lovit de un ob­stacol puternic. In realitate, acest obstacol n-a existat în afara sin­dicatelor înseşi. Guvernul era prea slab şi prea speriat ca să reziste. Dificultatea trebuie căutată în interiorul mişcării sindicale înseşi. Prima explica­ţie este aceea că liderii sindi­cali n-au fost urmaţi de mem­brii de sindicat. Politica de dis­creditare dusă de administraţie faţă de aceşti lideri, ca şi pro­misiunile demagogice făcute masei de salariaţi n-au rămas, cum se vede, fără efect. Dar nu trebuie să ignorăm şi o a­­numită nep­regătire a liderilor înşişi, care par a nu-şi cunoaş­te bine oamenii. S-au văzut ca­­zuri în care ei au semănat cu nişte comandanţi de unităţi mi­litare ale căror ordine nu erau executate de soldaţi. Mai grav, au fost cazuri în care ei au dat ordine care nu puteau fi exe­cutate. O a doua cauză este po­larizarea socială. Un sindica­lism eficace nu implică doar carteluri ori confederaţii pu­ternice — acestea există — ci şi o oarecare omogenitate a membrilor lor, în condiţiile în care jumătate din populaţia de salariaţi se lasă mai degrabă asmuţită contra celeilalte ju­mătăţi decit convinsă să-şi cu­noască interesele reale, nu se­­ poate obţine mare lucru. Şi a­­tunci de ce să ne mirăm că e­­misarii administraţiei ori pro­vocatori infiltraţi de fosta securitate se dovedesc în stare să dizolve în cîteva ore o uni­tate sindicală a cărei creare a luat liderilor multe luni de e­­fort? Polarizarea morală şi po­litică a societăţii româneşti de astăzi nu permite sindicatelor decit iniţiative riscante şi care, în loc să întărească încrederea oamenilor, îi dezamăgesc. In concluzie, aş spune că mişca­rea sindicală este după chipul şi asemănarea întregii societăţi româneşti. Aproape toate difi­cultăţile sindicalismului pe care le-am trecut în revistă sunt şi dificultăţi ale instituţiilor eco­nomice, politice sau de altă natură: polarizarea morală, tendinţele de restaurare a unor structuri comuniste, efectele depolitizării forţate, presiunile­ exercitate asupra liderilor, a­­meninţările, credulitatea mem­brilor, supuşi celor mai idioa­­te intoxicări. Mărirea şi decă­derea sindicatelor nu sunt, in definitiv, altceva decit mărirea şi decăderea întregii societăţi româneşti de după revoluţia din decembrie 1989. N. M. Mărirea şi decăderea sindicatelor 2 Románia literara ­ sa NE SCRIU CITITORII... O MARE TRISTEŢE NU MA NUMĂR şi probabil nu mă voi număra niciodată printre scriitorii im­portanţi ai acestui neam. De altfel, am şi ajuns (prea ?) tîrziu la literatură. Aproa­pe douăzeci de ani am fost exclusiv das­căl (universitar) şi cercetător-lingvist. Am urmărit însă cu maximă concentra­re, dintr-un fotoliu mărginaş, spectaco­lul literaturii române contemporane. Şi m-am bucurat, mai totdeauna, de ceea ce am văzut. Puţine domenii ale culturii se pot mîndri cu atîtea izbînzi ale spiritului asupra prostiei şi întunericului. Chiar în perioada cea mai neagră a dictaturii, ma­rii noştri oameni de litere, cu sacrificii aproape inimaginabile, au reuşit să ră­­mînă ei înşişi, să nu-şi vîndă sufletul dia­volului, să slujească eroic cultura şi, prin ea, neamul , să ne salveze pe noi toţi de la moartea spirituală. Mă gîndeam in a­­cele momente , de unde atîta tărie la Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Augustin Buzura, Octavian Pa­­ler, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Mihai Sin, Laurenţiu Ulici, Nae Prelipcejtnu, Dan Deşliu, Dan Petrescu, Gabriel Dimisianu, Mircea Iorguiescu, Gabriela Adameştea­­nu, Eugen Negriei, Ileana Mălăncioiu şi La mulţi alţii care ar merita să fie men­ţionaţi aici ? Cum rezistă ei presiunilor Puterii, şantajului Securităţii şi „colabo­ratorilor“ ei ? Cum mai suportă atacurile , Săptăminii, Luceafărului, Scinteii, revis­tei zise Pentru Patrie ? Acum cunosc, cel puţin in parte, răs­punsul la aceste întrebări. Dar nu şi la o alta care-mi dă tîrcoale de la o vreme în­coace . De ce au apărut dezbinarea şi ura în rîndurile acelora care in momente gre­le, aproape insuportabile, au găsit un ei resursele solidarităţii salvatoare . Patria lor, comună, nu este in continuare cultu­ra română ? Opiniile politice vin şi trec, cultura, spiritualitatea rămîn. Găsesc absolut a­­normal ca Marin Sorescu (fie-mi iertată subiectivi­ta­tea,'' m­i -a fost coleg de clasă In­iceu), cel mai mare scriitor român în viaţă, să se afle in adversitate cu Ana Blandiana şi Mircea Dinescu, care-l „ta­­lonează“ îndeaproape. Au opţiuni politice diferite ? E dreptul fiecăruia să le aibă. Nu cred insă că şi-au schimbat peste noap­te opţiunile spirituale. Or, acestea sunt mai importante, pentru câ ele privesc o valoare perenă, nu una de conjunctură. N-am dreptate, domnule Nicolae Manoles­­cu ? N-am dreptate, domnule Eugen Si­mion ? Dar tu, prietene, Augustin Buzu­ra, ce zici ? Dar dumneavoastră, stimate „veteran“ Dan Deșliu ? Sper să nu fi supărat pe nimeni cu in­terogaţiile mele. Ele aparţin unui admi­rator sincer şi... trist. VICTOR IANCU Stimată Redacţie, NU SÎNT moldovean, ci bucovinean, dar afirmaţia dlui Dan Stanca din articolul Litera şi spiritul nelegiuirii (România li­terară, nr. 22), cu privire la Moldova şi moldoveni, mi-a displăcut, căci, totuşi, două localităţi din Bucovina (Siret şi Su­ceava) au fost capitale ale Moldovei, iar bucovinenii au constituit întotdeauna o pildă pentru moldoveni, prin cumpătare, înţelepciune şi civilizaţie. Deci, din articolul dlui Stanca, rezultă că moldovenii ar fi cei mai retrograzi din­tre români, cei care sprijină fără șovăire actualul regim și aberantele sale proiecte de legi... Oare acesta o fi adevărul ? Oare Dan Petrescu, cunoscutul disident, nu e moldovean ? Iar basarabeanul Paul Goma a făcut vreodată de rușine pe moldoveni ? Nu mai vorbim de Luca Piţu, Mihai Ursachi, Matei Vişniec şi mulţi alţii. In acei ani dl. Stanca tăcea mile... Oare ,nu moldovenii de dincolo de Prut ne încălzeau inimile prin acţiunile lor hotă­­rîte încă cu un an înainte de căderea ti­ranului ? Ei au fost atunci cei mai buni, curajoşi şi puri dintre români. Şi unii dintre ei sunt şi astăzi... Oare studenţii ieşeni s-au dovedit a fi mai prejos decit fraţii lor bucureşteni, în „întîmpinarea“ lui Franqois Mitterand ? A citit dl. Stanca publicaţii precum 24 ore. Opinia studenţească, Cronica, Con­vorbiri literare (de la Iaşi) sau Tinerii Revoluţiei şi Glasul Bucovinei (de la Su­ceava), în care îşi exprimă punctele de vedere cele mai lucide minţi ale Moldo­vei şi Bucovinei . In orice caz, ii asigur că pe la noi nu apar tipărituri imunde precum România mare, Totuşi iubirea, Europa, Azi etc. Pomenea dumnealui de acei parlamen­tari de Galaţi şi Neamţ care au prezen­tat proiectul legii privind Siguranţa Na­ţională a României. Ei, insă, n-au fost decit uneltele care au acţionat la solici­tarea puterii, nedindu-şi zilnic... un petec ca Dumitraşcu, Gavra, Ceontea, Moiş ş.a. Iar puterea, care ne-a condus cu... înţe­lepciune pînă la marginea prăpastiei, se pare că nu are prea mulţi moldoveni in componenţă (...) O glumă de prost gust, cea cu „sfara (nu sfera) cu motocei“. „Încununează“ răutăţile dlui Stanca, care se pare că n-are nimic sfint nici in domeniul litera­turii... (Ştreangul s-ar putea tot atît de bine înnoda şi cu harapnicul ibiciulu lui Dinu Păturică sau al lui Tănase Scatiu...) Deci afirmaţiile dlui Stanca sînt tenden­ţioase, nu se bazează pe adevăruri indu­bitabile, căci pădure fără „uscături“ nu există şi se pare că azi sunt mult mai multe „uscături" în falnicele păduri ale Valahiei sau ale Ardealului, decit în cele ale Moldovei.­. Cu stimă, prof. MIHAI SPATARIU Şcoala 22, Suceava NOMINA NUDA TENEMUS Stimate domnule Nicolae Manolescu, NU ŞTIU dacă vă mai amintiţi de cita­tul din finalul eruditului roman de suc­ces al lui Umberto Eco. Numele tranda­firului : „Stat rosa pristina nomine, no­­mina nuda tenemus“. In postfaţa ediţiei române, ni se oferă şi traducerea frazei : „Dăinuie prin nume străvechiul tranda­fir, dar nu mai păstrăm decit numele (denumirile) goale“. Ceea ce a făcut suc­cesul acestui roman cu totul deosebit a fost, printre altele, mesajul de actualita­te resimţit de numeroşii cititori din di­versele colţuri ale lumii. Şi, dacă in­tr-un fel citeam această frază conclusi­­vă în 1984 cind a apărut versiunea în limba română a cărţii lui Eco, iată că o­­rizontul nostru de aşteptare a mai evo­luat cale de şapte ani şi o revoluţie, dez­­văluindu-ne latenţe surprinzătoare. : Trebuie s-o recunoaştem, cu toţii eram excedaţi de revărsarea limbii de lemn peste capetele noastre plecate, pe vremea tătucului (mult) prea iubit. Pe atunci, lo­goreea, cantitativul erau elementul domi­nant. Discursurile ţinute pre in şir, pen­tru a nu se spune nimic, erau cele care anesteziau voinţa şi luciditatea individu­lui. O scuturare mintoasă din umeri a pus capăt acestei stări de lucruri. Insă, vorbind în termeni marxişti, acu­mulările cantitative au produs saltul ca­litativ şi la nivelul discursului noii pu­teri. In societatea brusc dinamizată miza pe calitate este cea care dă randament in tentativele de persuasiune, de coerciţie­­ camuflată. Formulările inspirate, titlurile şi denumirile cit mai scurte, dar cit mai sforăitoare, urmăresc ca printr-un efect subliminal să se strecoare în sufletul as­cultătorilor. Golirea cuvintelor de conţi­nut­ şi deturnarea lor se constată încă din titulatura Frontului Salvării Naţionale. Născut (ă) (partidul şi denumirea) în sea­ra de 22 decembrie 1989, nu şi-a confir­mat nici pînă azi temeinicia : de ce „front“, cind pînă şi la „Actualităţi“ (!) se vorbeşte tot mai des de „partidul de guvernăm­înt“ , în ce fel este „salvată naţiunea“, cind se pare că ea însăşi se... salvează peste hotare, în valuri şi valuri de emigranţi, de un an şi jumătate în­coace . Acest divorţ între semnificant şi sem­nificat, întru zăpăcirea şi păcălirea omu­lui simplu, este practicată masiv pe toa­te planurile, în societate. O revistă de­numită Europa, deci militînd (nu-i aşa 7) pentru mult aplaudata integrare in ci­vilizaţia continentului pe care ne situăm geografic, este, de fapt, o banală foaie de scandal, antisemită şi xenofobă. Demo­craţia — iată aspiraţia tuturor ! — este In realitate o revistă condusă de un cen­zor notoriu, care desplînge persecuţiile la care sunt supuşi ştabii comunişti de mai an. Şi in sfîrşit, situaţia cea mai ne­ruşinată, România Mare care în loc să combată (cum s-ar crede după titlu) îm­potriva condiţiei grele a românilor din Basarabia, îşi umple coloanele cu un na­ţionalism violent şi (realmente !) desta­bilizator. (In atari circumstanţe, nu m-aş mira dacă azi-mîine E. Barbu si C. V. Tudor s-ar apuca să scoată un supliment — să-i zicem — Maica Precistă, în care să înjure biserica greco-catolică. Oricum e la modă !). Iar cum atenţia oamenilor s-a mutat din sfera politicului şi de la ziare către grijile de zi cu zi, nu se putea ca inova­ţia să nu prindă rădăcini şi aici. Cind am văzut pentru prima dată că acel cîrnaţ (ieftin deci accesibil tuturor) de o cu­loare dubioasă se cheamă „Trandafir“, mi-am zis că e foarte logic ; în fond, tot se striga la 20 mai, anul trecut : „Tran­dafir votaţi / Trandafir mîncaţi“. Box , populi, box dei. Dar cind am văzut că mai nou şi caşcavalul se poate numi „Scorniceşti“, mi-am zis că, totuşi, ne cam întindem cu gluma. Altminteri, ca miine-poimîine ne pomenim, la restau­rant, cu friptură ,­Tudor Postelnicu“, iar la alimentara cu salam de vară „Nicu Ceauşescu“. .. Ce vreau eu să spun este că in pre* * zentul nostm­ glorios, criza economiei merge in pas cu criza cuvintelor. Ne iz­bim de o dublă inflaţie : prima inevita­bilă, a doua lansată in mod deliberat ca s-o acopere pe prima. Dacă nu vom re­­invăţa să spunem lucrurilor pe nume, un trandafir nu va mai fi pentru noi o floare, şi nici măcar un însemn al social­­democraţiei, ci doar o bucată de cim­at, fluturată obscen ca însemn electoral. „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus". LÁSZLÓ ALEXANDRU

Next