România literară, octombrie-decembrie 1991 (Anul 24, nr. 40-51)

1991-10-03 / nr. 40

ACTUALITATEA România literare cs O Conservator — puţină etimologie έN TIMPUL eşuatei lovituri de stat moscovite din august 1991, o bună parte din comentatorii americani vorbeau curent, fără ezitare, despre „complotişti de dreapta“, „reacţionari“, „conservatori“ şi „ultra-conservatori“ ; de altfel am ob­servat că şi Preşedintele Boris Elţîn, şi liderul sovietic Gorbaciov, au folosit o terminologie asemănătoare. Evi­dent, unii cititori şi ascultători au fost miraţi sau nemul­ţumiţi. Cum „conservatori“ , Puriştii erau bolşevici în toată regula, descendenţi nemijlociţi din Lenin şi Stalin, membri de „partid“ (ca la partid se poate numi o insti­tuţie oficială cu rol de controlor şi inchizitor) cu acte in regulă ! Dar şi în România, multă lume recurge la aceeaşi terminologie, mulţi comentatori numesc garda veche şi îndărătnică a peceteului şi a ceauşismului — „conserva­torii“. Evident, avem aici de-a face cu un prim sens al cu­vântului. „Conservator“ înseamnă, nu se poate nega, pur şi simplu „păstrător“, „cel care refuză schimbarea“, „lo­ial faţă de rinduielile existente în prezent“. Iar dacă aceste rînduieli se intîmplă să fie leniniste, ceauşiste, utopri­­stingiste, atunci hai să le conservăm pe acestea. Despre un om politic englez de la începutul secolului trecut, zicea ironic gura lumii : dacă ar fi fost de faţă la Facerea Lu­mii, ar fi opinat desigur — Doamne Preabun, mai bine să conservăm haosul ! Dincolo de această utilizare contrastivă, pe cimpul se­mantic înregistrăm şi unele concentrări mai specifice, cu un înţeles autonom, iar nu cu unul relaţional-dependent. Două dintre acestea par mai importante. (Să le spun : sensul doi şi sensul trei.) Dintre acestea două, unul se suprapune parţial ca „tradiţionalist“. Este vorba în acest caz de cei care, in decursul secolelor, au socotit că memoria stirpei şi a tribului, cutumele istoric constituite, dar mai cu seamă modurile de existenţă feudale, agri­­cole şi patriarhale se cuvin a fi păstrate cu cea mai mare grijă, că orice schimbare se cuvine a fi evitată (sau mă­car întimpinaţi cu suspiciune Îngrijorată). Tot ce e vechi­­ bun, universul e static, religia se cade să ne conduci in toate acţiunile şi comportările noastre. Un astfel de con­servatism afirmativ şi prescriptiv este şi astăzi încă ideologia dominantă în multe părţi ale Asiei şi Africii (in multe ţări arabe de pildă), el şi-a găsit exprimări — uneori strălucitoare sau raţionale, alteori tîmpe şi necru­ţătoare — in Istoria atlantică şi mediteraneană, pină in secolul al 19-lea , de la Joseph de Maistre şi Mihai Emi­­nescu, pină la Calhoun şi Randolph, doctrinari americani ai sclavagismului sudic. Astăzi acest soi de conservan­tism este mai rar ca în trecut, deşi asistăm la recrudes­cenţe periodice, mai ales în veşmînt naţionalist. (Fireşte, nu toate naţionalismele sunt neapărat, sau exclusiv, con­servatoare ; să nu uităm că la originile sale, în timpul Revoluţiei Franceze de pildă, naţionalismul apărea toc­mai ca un egalitarism de stingă, menit să abolească dife­renţele de castă.­ E­XISTA însă şi un alt sens (al treilea) al cuvîntului conservatism cel mai frecvent în lumea modernă, cel puţin în înţeles­­politic specific. „Conservatori“ de acest fel au fost Konrad­ Ade­nauer, Winston Churchill, Charles De Gaulle­ şi Ronald Reagan, Luigi Sturzo şi Alcide De Gasperi in secolul nostru, Disraeli şi Guizot, John Adams şi Edmund Burke, Maiorescu şi Carp în secolul trecut. Despre ce­ este vorba aici ? Este vorba — lucrez acum la un studiu mai lung pe această temă — despre o ramură a liberalismului, apă­rută în jurul lui 1800, şi dedicată efortului de a sintetiza libertatea şi tradiţia. Marii gînditori şi scriitori de la sfîr­­şitul secolului 18 şi începutul secolului 19 erau cu toţii dominaţi şi chinuiţi de impactul colosal de dur al moder­nizării dinamice care se făcea simţită, economic, social, moral, politic, mă rog, pe toate planurile, şi se întrebau care e reacţia cea mai potrivită, cintăreau diversele opţi­uni ale evoluţiei societăţii. Unii dintre cei mai buni — Goethe şi Manzoni, Scott şi Coleridge şi Chateaubriand ca să numesc numai cîţiva — au defrişat terenul a ceea ce avea să devină linia şi tradiţia doctrinară a „conser­vatismului“ modern, adică o încercare de a traduce sau a transfera valorile lumii „organice“ (vechile rîn­duieli şi legături, inclusiv dimensiunile religioase şi des­chiderile spre o ontologie transcendentă, inclusiv propen­­sităţile emoţionale şi estetice ale acesteia) în codurile, dis­cursurile şi comportamentele lumii moderne. Nu a o re­fuza pe aceasta din urmă, ci a injecta în ea energii alter­native, a bloca schimbarea fără stavilă şi fără popas, a acţiona ca o instanţă selectivă a memoriei şi a păstrării, a combate iraţionalitatea destructivă a dinamicii absolute. Conservatismul politic astfel definit iniţial — teoretic de Burke în Anglia, iar practic de Părinţii Fondatori prin Constituţia creată de ei în America şi prin comentariile lor federaliste — se vrea pragmatic, flexibil şi, mai ales, critic la adresa egalitarismului nivelator. Respectul faţă de trecut, mai curînd decit păstrarea acestuia, îl carac­terizează ; echilibrele sociale, mai curînd decit ordinea pură îl preocupă ; proprietatea individuală, protejarea fa­miliei, legalitatea şi constituţionalitatea sunt principiile sale centrale. Libertatea este pusă deasupra egalităţii. Orice fel de revoluţie este respinsă categoric, iar reforma Însăşi se cuvine, după această doctrină, să abjure manipu­larea socială, aspiraţia utopică, modelele artificial­­abstracte. (Dacă poziţiile sunt moderate, şi se vor cen­triste, în schimb moliciunea, compromisul, concesia faţă de adversar lipsesc cu desăvîrşire, oamenii de stat de acest tip, cum se poate vedea şi din lista incompletă de mai sus, numărîndu-se printre cei dispuşi să-şi apere cu străşnicie şi cu intransigenţă societăţile ; lista dictato­rilor şi revoluţionarilor care şi-au frint dinţii, fals In­­formaţi cu privire la vitalitatea conservatorilor demo­craţi, este lungă , de la fala napoleoniană, pină la jal­nicul S. Hussein, trecind prin bolşevici şi nazişti.­ In­tr-un cuvînt, este vorba aici de un liberalism In dialec­tică interacţiune cu nişte continuităţi şi (percepute) per­manente, intr-un dialog cu o deschidere transcendentă, dialog menit să tempereze şi să reorganizeze, dar nu să interzică, progresul, dezvoltarea, alienările şi centrifu­­galităţile modernităţii. Un astfel de conservatism este compatibil (şi parţial se şi suprapune) cu gindirea lui Tocqueville, sau a creşti­n-democraţilor europeni şi sudamericani. Ea reprezintă o considerabilă forţă — spre bine, cred eu — în lumea modernă. Nu singura, nu cea mai importantă, dar o prezenţi foarte reală de două secole Încoace. Să dau şi niţică bibliografie. Russell Kirk, The Conser­vative Mind. (1953, ajunsă la a şaptea ediţie, la Gate­­way-Begnery, carte seminală in America.) Robert Nisbet Conservatism (University of Minnesota Press, 1986). W.R. Harbour, The Foundations of Conservative Thought (University of Notre Dame Press, 1982). Ian Gilmour, Inside Right (London, Quartet Books, 1978). Guy Sorman, La revolution conservatrice americaine (Paris, Fayard, 1983). George Nash, The Conservative Intellectual Mo­­vement in America since 1945 (New York, Basic Books, 1976). Dintre cărţile spaniole aş menţiona două, de Ma­nuel Fraga Iribarne şi Ricardo de la Cierva, iar din bibliografia germană — cărţile lui Hans-Gerd Schu­mann, Martin Greiffenhagen, şi Gerd-Klaus Kaltenbrun­­ner (de altfel nu lipsite acestea de îndoieli sau note cri­tice la adresa ideologiei şi a politicii de care se ocupă). Dintre lucrările franceze pe care le-am consultat, cele mai interesante mi s-au părut cele ale lui René Ra­mond, în speţă La droite en France (Paris : Aubier, 1954 ; a treia ediţie în 1968). Intîmplarea (şi bunăvoinţa unui tînăr învăţat român în trecere pe malurile Potoma­­cului) mi-au pus în mină două lucrări istorice vechi de numai cîţiva ani (una de Anastase Iordache, cealaltă de I. Bulei) care-mi arată că linia mai veche de studii asu­pra conservatismului românesc (Lovinescu, C. C. Gane, iar apoi Z. Ornea) nu a rămas nici ea fără continuatori. N­U ŞTIU dacă era mai curînd amu­zant, sau descu­rajant, să vezi, mai acum vreo 10 ani, în Europa de Vest o mulţime de co­mentatori cu ifose şi pretenţii ironizînd subţire guver­narea republicană ce tocmai începuse şi, vezi Doamne, incapacitatea intelectuală a celor care aveau să schimbe din temelii faţa globului, şi să schimbe înşişi termenii discursului socio-politic în absolut toate ţările globului, de la Franţa şi Suedia, pină la Mongolia şi Mozambic. Aceşti observatori ignoranţi nu cunoşteau fireşte în nici un chip dezbaterile aprofundate şi cîmpurile com­plexe de înfruntări teoretice ale conservatismului a­­merican pe care se funda echipa Reagan şi de la care pornise. Dar, eroare încă mai simplă şi mai esenţială, ei confundau etimologic, „conservatismul“ european, — de regulă reactiv şi/sau static (sensurile 1 şi 2) din mică prezentare de faţă — cu sensul al treilea, predominant aproape exclusiv în America de Nord. Ţară mult mai recentă, cu fundaţii produse de voinţa deliberată şi de raţiunea analitică, iar nu de aluviuni geo-biologice, emo­ţionale şi instinctuale (nu spun că acestea ar putea lipsi cu desăvîrşire din vreo societate­­umană, oricare ar fi ea). America privea nostalgic şi conservator mai ales spre orizonturile de gîndire şi de existenţă ale lumii ilu­ministe, spre Montesquieu şi Locke, iar nu spre Regele Soare sau Torquemada. Or, un conservatism umanist de acest fel nu putea fi altfel decit unul al angajării active în modernitate, al negocierii cu ea, al căutării de com­promisuri şi de coabitări cu istoria înseşi, nu al negării istoriei şi al retragerii din istorie. Foarte mulţi gînditori şi observatori europeni îşi dovedeau (atunci, la 1980) pur şi simplu neputinţa de a intra în jocurile mai subtile şi mai concrete ale efortului spre un viitor plin de ar­ticulări şi nuanţe, deschis opţiunilor multiple. Pentru ei lumea politică se reducea simplist la „stîngişti“ şi la „fascişti“. (Zic eu : încă una din nefastele moşteniri ale mentalităţii marxiste, adoptată total necritic.) C­U TOATE acestea vreo legătură cu situaţia politică şi ideologică româ­nească ? Poate că imediat — nu. Prea mare a fost de­zastrul totalitar, prea sunt încă nerezolvate multe lu­cruri, prea prompt şi urgent se cer lămurite şi soluţio­nate nevoi nemijlocite ale comunităţii. Se poate însă ca, mai iute decit s-ar aştepta mulţi, să se ridice şi între­bări fundamentale de opţiune, de ritm, de orientare. In Polonia, în Ungaria, observăm încă de pe acum astfel de separări politico-ideologice — foarte firești, desigur. In zilele in care scriu aceste rînduri urmăresc la televi­ziune spectaculosul colaps a cărui victimă este „mama tuturor bolșevicilor“, mă refer la partidul comunist so­­vietic. îmi închipui că în Rusia, ca şi in alte părţi te întreabă multă lume : cine este Boris Elţîn şi ce vrea el , care va fi orientarea viitoare a acestui stat, mai» încă ? Eu cred că nu e prea devreme pentru ca astfel de delimitări şi cristalizări să înceapă şi în România, măcar la nivel teoretic-intelectual, pentru moment. Ce se poate constata ? Pentru moment, iată. Exista un promiţător partid creştin-democrat, înrădăcinat în frumoasele tradiţii, progresiste şi echilibrate totodată, ale naţional-ţărănis­­mului. Există un vibrant partid liberal-democrat (cel al Alianţei Civice) care şi el îşi poate aroga o linie întrea­­gă de tradiţii istorice şi intelectuale. Acestea sunt lu­cruri îmbucurătoare. Se poate insă observa şi că două par a fi defectele grave ale noii culturi politice roma­­neşti, aşa cum se constituie ea in prezent. Intîi. Nu s-a închegat încă un partid puternic social­­democrat, de care ar fi mare nevoie in România, nu s-a închegat din cauza hibridului fesenist care acţionează ca o negură, ca un element ofuscant, potrivnic clarifi­cărilor politice şi opţiunilor jocului democratic normal. (Hibriditatea aceasta, sau sincretismul acesta provin genealogic, la rîndul lor din monolitismul ceauşist, chiar dacă, de ochii lumii, chingile acestuia sunt azi mai re­laxate). Există totuşi un potenţial social-democratic, a­­dică un partid mic şi activ, sindicate dintre care unele au oarecare credibilitate şi putere, precum şi, mai ales, nişte aspiraţii sau nevoi concrete ale populaţiei munci­toare. Când toate acestea vor fuziona chimic, atunci vom putea vorbi de o garnitură mai completă a nascentei democraţii româneşti. Ştiu bine că în prezent mai există şi alte grupări mai mari sau mai mici, dar mi se pare că acestea vor trebui să-şi găsească locul în cadrele mai ample ale tipologiei tripartite pe care o schiţăm, cadre ce par definite de realitate înseşi. (Nu uit nici rolul pro­fund pozitiv pe care, până acuma, a reuşit să-l joace U.D.­M.R. pe scena politică a României ultimelor 12—16 luni). Tocmai în confruntarea, alianţa, dezbaterea, com­petiţia acestor trei tendinţe principale (liberal-democrată, social-democrată, creştin-democrată) se poate desluşi conturul unei viitoare democraţii româneşti. In al doilea rînd. In mai orice ţară democratică (in Europa, în cele două Americi) există, nişte aripi extreme ale opiniei, in spaţiile unde sălăşluiesc şi funcţionează socio­ comunismul de o parte, precum şi populismul na­ţionalist de extremă dreaptă de partea cealaltă. Pină aici nimic anormal , fenomene de acest fel apar de re­gulă din cauza inadaptării, a resentimentului, a angoa­selor, a ignoranţei. In ţările avansate, ele nu durează prea mult, iar ponderea lor e prea mică pentru a deforma în mod decisiv sau măcar supărător mecanis­mele democratice. In schimb în ţările suferind de ima­­turitate politică sau bîntuite de maladii socio-economice aceste extreme se umflă malign şi periclitează evoluţia calmă a societăţii şi reflexia ponderată. Mi se pare că în prezent hipertrofierea extremelor este un pericol grav şi nemijlocit pe scena societăţii româneşti. Rămine de văzut ce soluţionare va putea fi găsită. In genere „conservatismul“ acesta, un al treilea sens al cuvîntului a putut avea un rol pozitiv în societăţile avansate tocmai pentru că ştia cum să canalizeze cum­pătat şi constructiv incertitudinile şi obiecţiile privind ritmul sau modul de modernizare. Nu ar fi absurd să sugerăm sau să sperăm că o atare desfăşurare ar putea fi întîlnită în viitorul unei istorii al cărei­ trecut se min­­dreşte cu Titu Maiorescu şi Carol I. Dar eu nu vreau să merg atît de departe. Mă voi mulţumi să propun con­sideraţiile de mai sus ca un simplu prilej de reflexie asupra pragmatismului, asupra combinaţiilor multiple, a sintezelor parţiale, a colaborării trecutului cu prezentul şi cu mersul spre viitor. Mă voi mulţumi cu indicarea unui mecanism în care dezbaterile în dezacord pot lua forme inteligente şi productive, folositoare tuturor. Nu e vorba aici de a copia (lucru de altfel imposibil in a­­cest regn al evenimentului strict individual care este regnul istoric) ci de a cunoaşte, de a dispune de nivele referenţiale cit mai bogate şi mai complexe, atît pe plan ideologic, cit şi pe plan practic. Ba chiar, să fiu şi mai modest, să spun doar că in­­telegerea clară a multiplicităţii semantice, a variatelor sensuri ale termenilor pe care-i folosim în discuţia po­litică, este în sine lucru util, poate chiar indispensabil. Virgil Nemoianu Washington, D.C., august 1991 HERIBERTUS ROS WEYDUS, Vitae patrum, Antverpia, 1628 - frontispiciu ro M-mo îi Y \i x i y M iy 1 FRANCISCO LONGO A COROLIANO, Summa conciliarum orninum, Antverpia, 1623 - frontispiciu

Next