România literară, iulie-septembrie 1992 (Anul 25, nr. 20-30)

1992-07-21 / nr. 20

ACTUALITATEA Despre carte “Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar rai acelora prin care ele vin.” (Luca 17­1) T­RĂIM într-o lume călăuzită de cele mai nemijlocite forme ale acţiunii: mutăm cursurile apelor, lansăm sateliţi pe orbite, dăm lovituri de stat... Proiectată pe fundalul acestei hipertrofiate lumi a faptei, scrisul pare să fi devenit o gesticulaţie lipsită de repere, o palmă tăcută aplicată pe obrazul nimănui, convenţionalul joc al unor defulări nevinovate. “Am scris lucruri care ar fi mişcat şi pietrele, iar con­temporanii mei nu au făcut decit să rîdă”, scrie Kierkegaard unde­va în jurnalul său. Omul acesta, care a vrut să vorbească întregii umanităţi, adică fiecărui ins în parte, pentru a-i susura la ureche, cu infinită iubire, că trăieşte în categoriile netrebnice ale speciei, a murit hulit de o fiţuică de scandal. De unde atunci atîta neputinţă a cărţii, în epoca zisă a lui Gutenberg? Ambiguitatea scrisului - specie totuşi a verbului A FACE, şi în acelaşi timp inacţiune declarată - este, poate, reflexul unei ambiguităţi instalate în chiar inima cărţii şi care poate explica, din capul locului, funciara ei insuficienţi Iar această ambiguitate ne surprinde din chiar clipa cînd consi­derăm cartea ca simplu obiect. Ceea ce defineşte în primă instanţă o carte este raportul de familiaritate pe care ea îl întreţine cu obiectele din jur. Nici o disonanţă între cărţile aflate pe birou şi toate celelalte obiecte cîre le înconjoară; dimpotrivă din toate lao­laltă, se desprinde o armonie calmă, liniştea firească de natură moartă, a unei “mese de lucru”, în spatele acestui camuflaj de obiecte, abia dacă mai bănuim caracterul profund suprarealist al cărţii, misterul ei enorm. Dar, pe de altă parte, noi sîntem obişnuiţi să privim cartea drept un prilej de revelaţie spirituală, şi să ignorăm caracterul ei de simplu obiect. Acest conflict dintre aparenţa obiectuală şi funcţia spirituală a cărţii, noi îl trecem cel mai adesea cu vederea şi trăim cu iluzia unei “vieţi a cărţii” care s-ar impune de la sine şi din capul locului. Or, adevărul este că orice carte nu poartă în ea decît promisiunea vieţii spiritului şi nu face decît să aspire, din neputinţa ei iniţială, la şansa unei vieţi ulterioare. Deci orice carte, în primă instanţă, nu este decît miniatura unei lespezi. Am zile cînd îmi privesc biblioteca cu senzaţia că trec în revistă etichetele unor cavouri perfect aliniate. Desigur, e liniştea unui cimitir înşelător, căci înăuntru este viaţă, dar o viaţă doar potenţială, care nu se arată decît în clipa în care scoţi cartea din raft şi o deschizi. Raportată la noianul de cărţi al unei biblioteci sau la mulţimea ideală a cărţilor, deschiderea unei cărţi este un gest de extremă dificultate, iar semnificaţia lui este imensă (toc­mai pentru că prin el cartea face primul pas de retragere din ori­zontul obiectualităţii ei). Răsfoirea, cîteva rînduri sau o pagină citită, o transformă deja într-un corp spiritual. Dar cîte din cărţile lumii devin corpuri spirituale, faţă de mulţimea celor care rămîn nedeschise, în noaptea obiectelor? Orice carte-obiect intră în lume cu o întrebare umilă: “Ai timp să mă deschizi?”. Din capul locului cartea este un obiect care imploră, pentru că, din capul locului, soarta ei este la discreţia cititorului. ...Deschiderea cărţii este începutul mîntuirii ei de o stare impropie. ^ Neputinţa cărţii, faptul că ea poate rămîne un timp nedefinit în inerţia ei obiectuală, deci “nedeschisă”, rezidă tocmai în incapaci­tatea ei de a-şi dobîndi singură independenţa de cercul nevoilor materiale. ...Iar lucrul acesta se petrece pentru că oamenii nu sînt dispuşi să se deschidă de la sine către problemele care îi privesc cu adevărat. De ce pentru un lucru care îi priveşte în mod absolut - să spunem, de pildă, pentru problema morţii sau pentru cea a libertăţii - nu au, totuşi, timp, de vreme ce o carte care le vorbeşte despre acest lucru rămîne nedeschisă! Neajunsul rezidă în oameni sau în carte? Oamenii nu pot fi niciodată certaţi pentru că nu s-ar afla la înălţimea mijloacelor lor, ci întotdeauna mijlocul este vinovat de a nu răspunde nevoii pentru care a fost alcătuit. O carte care rămîne nedeschisă poartă în ea însăşi argumentele propriului ei neajuns. Cartea nu este un simplu mijloc sau obiect care, ajuns în faţa cititorului, imploră îndurare. Adevărata carte, purtînd în sine promisiunea unui secret, este deschisă febril, cu speranţa confir­mată că ea deţine, deopotrivă, miracolul dezlegării lui. ...Cartea care este incapabilă să-şi exorcizeze cititorul, este deopotrivă depozit şi mormînt. Tocmai de aceea, trebuie să ne punem mereu întrebarea CUM TRECE SPIRITUL DIN CĂRŢI ÎN LUME? Cum devin ideile pure personaje, pentru a evada dintre coperţile unei cărţi şi pentru a răspîndi în jurul lor bucurie, teroare sau speranţă? Cum ia naştere o carte înaripată, fără plumbul con­ceptelor, o carte mereu deschisă, asemenea cărţii vieţii care ne aşteaptă la capătul timpurilor, eliberată de sub povara unui fals secret, despecetluită, corp subtil? Există o asemenea carte? Adevărul este că orice carte rămîne pînă la urmă o carte-obiect, pentru că nici o care nu este CARTEA, cartea-mereu-deschisă care să le anuleze pe toate celelalte și care să fie CARTEA TUTURORA. Cînd cartea aceasta a apărut, ea s-a intitulat Biblia, care înseamnă CARTEA ÎNSĂŞI. Dar aşa cum oamenii, devenind din ce în ce mai civilizaţi, au pierdut contactul cu natura, devenind din ce în ce mai culţi, ei au pierdut contactul cu Cartea Tuturora. Ei au devenit “oameni de carte”, păzitori ai cărţii, meniţi să menţină cartea deschisă, în mijlocul unui univers al dezinteresului sau al ignoranţei genera­lizate. Noi am sfîrşit prin a întoarce spatele Cărţii Tuturora şi i-am delegat pe “oamenii de carte” să scrie şi să ţină cărţile deschise. “Epoca livrescă” a istoriei noastre este aceea în care o mînă de oameni se străduiesc să-i convingă pe ceilalţi că tocmai cartea este mijlocul suprem al mîntuirii lor; că ea nu este un simplu obiect, ci locul în care a fost depozitat spiritul, locul peste care fiecare poate să dea şi poate să întîrzie pentru a se umple de duh. Să ridicăm doar lespedea coperţii şi poate vom afla cum, pătrunzînd în spaţiul presărat cu litere, vom ajunge să ne desprindem din locul priponirii noastre în timp şi pe pămînt. Să încheiem cu o poveste, ...cu un mit mînăstiresc adevărat, într-o mînăstire din nordul Moldovei, murise un călugăr, cel mai sărman din toată mînăstirea, îşi petrecuse viaţa pe la curtea de păsări, la porcărie, printre gunoaie. Era obiceiul acolo ca lucrurile răposatului să se împartă între cei doi fraţi care îl privegheau. Dar călugărul acesta era atît de prăpădit, încît nu lăsa nimic în urma lui şi nici unul dintre călugări nu voia să stea de veghe în biserică, la capul mortului urcat pe năsălie. A trebuit ca stareţul să găsească el doi călugări care aveau de ispăşit o greşeală, şi care, drept canon, urmau să facă priveghiul citind la capul celui răposat. Pe la jumătatea nopţii, în timp ce călugării pe care căzuse ponosul citeau cu rîndul din Scriptură, mortul, de sub velinţa care-l aco­perea, îndoaie genunchiul. Fără să se mire prea tare, cei doi apasă piciorul mortului, şi-l îndreaptă la loc. Dar nu după multă vreme, genunchiul se îndoaie iar. “O fi un zgîrci”, zice unul din veghetori şi apasă iar piciorul rebel. Cînd lucrul acesta se petrece a treia oară, cei doi se hotărăsc să dea velinţa deoparte. Şi atunci... Atunci mortul deschide gura larg şi din gura lui iese un parfum atît de minunat, încît toată biserica s-a umplut de miresme, şi spre dimineaţă, cînd au venit călugării la utrenie, s-au mirat nespus de tăria parfumului aceluia. Dar cei doi călugări nu le-au povestit celorlalţi ce s-a întîmplat “ca să nu-i smintească”. I-au povestit doar stareţului, care era părintele Cleopa, părintele Cleopa a povestit altora. Eu zic că auzind această poveste, noi nu ne vom sminti. Iar de se va întîmpla cumva ca din cărţile noastre, deschise, să răzbească parfumuri alese şi felurite miresme, atunci se va putea spune că, la rîndu-ne, am sfinţit locul priponirii noas­tre... Gabriel Liiceanu (Text comentariu al filmului video Carte-obiect, Carte-spirit de Sorin Ilieșiu) / Balconul Trei lumi "­ o partidă de go s-ar putea spune: seara de 9 iunie 1988 sau o seară senină de iunie vara în seara aceea să spunem: iunie seara s-ar putea spune: discul cu muzică de chopin poloneza în la major umplînd încăperea la uşa căreia se împleticeşte un cal alb ca în cenuşă şi diamant să spunem: muzica pianului s-ar putea spune: o carte luată din raft şi pusă pe masă la plecare cu un semna la povestirea lui mishima preotul şi dragostea sa să spunem: secvenţă de toamnă treci pe strada pustie cu o eşarfă roşie desfăşurîndu-ţi-se din jurul umerilor ca o melodie (zidurile mai păstrează dogoarea soarelui) acasă curăţenie în bibliotecă - ghinde frunze cochilii castane de parcă odată cu toamna ar începe un nou an şi eşarfa ţi se înfăşoară necruţătoare în jurul mîinilor şi picioarelor te leagă la ochi şi îţi astupă gura “How about you Foxy Lady?” Romulus Bucur v________| România literara 3

Next