România literară, ianuarie-martie 1993 (Anul 26, nr. 1-11)

1993-01-12 / nr. 1

ACTUALITATEA Regiunea autonomă estetică - mic eseu polemico-didactic - INTR-O emisiune de duminică, de mai an, stînd de vorbă cu unul dintre cei mai pricepuţi lansatori de perdele-de-ceaţă ai Televiziunii (dl. Emanuel Valeriu, miner de onoare al abatajelor răstălmăcirii), dl. Eugen Simion, critic demn de toată stima, om de carte și proaspăt academician, a zvîrlit publicului, teribil de larg, al micului ecran o confuzie mare cît toate zilele. Domnia sa se mira retoric că tocmai fiica marelui Lovinescu, eseista Monica Lovinescu, s-ar împotrivi „autonomiei esteticului“, principiu pe care dl. Eugen Simion îl străjuieşte (sugera d-lui) cu o disperare aproape grandioasă, singur şi dezarmat în faţa unei haite dezlănţuite de scriitori care comit publicistică, fac politică, se amestecă în viaţa urbei, naţiei şi planetei - pe scurt (citez!): s-au „smintit“. Numai „smintiţii“ se aruncă în flăcări cînd tera arde. In Regiunea Autonomă Estetică onorabilele santinele ale izolării artei se piaptănă galeş şi indiferent. Poţi apărea la Palat cu pletele vraişte? Cititorul poate să spună că cele de mai sus trimit gîndul la bătrîna parabolă a „turnului de fildeş“. Să lămurim lucrurile, cu riscul unui mic didacticism de circumstanţă. Comandamentul estetic al „turnului de fildeş“ interzicea artistului să-şi transforme opera în ecou ancilar, brut, direct, al zvîcnetelor străzii sau cabinetelor ocîrmuirii. Şi pe bună dreptate. Opera de artă se înjoseşte şi, în fond, îşi anulează condiţia dacă devine propagandă. Tot dispreţul pentru, exempli gratia, un prozator care s-ar apuca acum să scrie un roman din care să reiasă ce bine o duc sectoarele care se privatizează şi ce prost cele care rămîn de stat. Un poem simfonic despre colectivizarea agriculturii nu e mai puţin tîmpit decît unul despre măreaţa acţiune de împărţire a CAP-urilor sau a certificatelor de proprietate personală. Şi aşa mai departe, în lucrul artistului nu încape nici construirea socialismului, nici construirea capitalismului. Arta care se înhamă să slugărească politica - aşa cum a fost cazul la noi, oribil de direct în anii 1948-1965, şi ceva mai discret între ’65 şi ’89 - se descalifică, se spurcă şi se transformă în ceva mai nociv decît simpla artă proastă: aceasta din urmă e vin diluat cu apă, în timp ce „arta“ agitatorică, rezistă, înregimentată, e vin diluat cu gaz, adică otravă. Multe mentalităţi narodnice de azi sunt rodul îmbibării cu această poşircă descreierisitoare. DESIGUR că nu numai infuzia politicului poate canceriza trupul artei (şi mintea receptorului!). Injectarea forţată şi a altor valori îl îmbolnăvesc. Teoriile sociale, pledoariile economice, propovăduiala religioasă şi chiar tezele etice, strecurate în capilarităţile operei de artă, o alterează în egală măsură. Situată dincolo de săraci sau bogaţi, dincolo de bine sau rău, dincolo de Dumnezeu sau Diavol, arta îşi e suficientă sieşi, n-are de dat socoteală decît propriilor instanţe: cele ale armoniei, congruenţei, frumosului. Acesta e sensul autonomiei esteticului. Nici Binele, nici Dreptatea, nici Cerul, nici Guvernele nu pot decide o iotă în desăvîrşirea unui „thing of beauty“, fie el tablou, sonată, poem sau roman. „Stăpînă eşti şi nimeni nu e stăpîn pe tine; / Calci peste morţi de care îţi rîzi cu mult dispreţ; / Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate/ Nu-i cel mai slut, şi-Omorul e un breloc de preţ Pe pîntecul tău mîndru săltînd cu voluptate“ (Baudelaire, Imn frumuseţii, trad. Al. Philippide). Situaţia este simetrică în ce priveşte receptarea. Judecată cu criteriile altor sfere valorice, arta e terfelită, şi verdictul e o înşelătorie, fără consistenţă şi fără durată. Aşa s-a întîmplat cînd textele baudelaireiene - care pur şi simplu revoluţionau conceptul de poezie - au fost puse pe cîntarul filistinei morale mic-burgheze, în faimosul proces penal ce li s-a intentat. Mai tîrziu, conspiritualul Arghezi a păţit similar, fiind acuzat de pornografie şi trivialitate. Aşa s-a întîmplat cu Caragiale care, lungi decenii la rînd, a tot fost măsurat din timp în timp - fie cu considerente etnice („Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea!“ - Dimitrie A. Sturdza, nu fedesenist, ci liberal, şi încă de frunte, 1891; sau: „Prin ne-romănismul său, Caragiale batjocoreşte epitetul »daco-român»“ - N. Davidescu, 1935), fie cu considerente etice (IDl. Caragiale să iubească adevărul şi binele, şi să nu înfăţişeze numai elementele rele din societate, a căror descriere are ca efect asupra cititorilor pierderea iluziei şi a speranţei“ - Dimitrie A. Sturdza, 1891; sau: „Caragiale nu reflectă idealurile de bine ale societăţii" - N. Davidescu, 1935; ce straniu ne sună acel „de bine“, avant la lettre!). Evaluată cu criteriile politice ale anilor ’50, aproape toată literatura românească interbelică, deoarece nu înbrăţişase ideologia marxist-leninistă, era condamnată şi interzisă. Iar ce era îngăduit, era falsificat, în viziunea comentariilor epocii, Răscoala lui Rebreanu era o carte bună pentru că „reda“ ridicarea ţăranilor contra moşierilor, adică predica, chipurile, lupta de clasă. Exista şi o dihotomie teoretică: aşa-zisul „realism critic“ (Balzac, Tolstoi) constata realitatea, dar „nu dădea soluţii“, asta era limita sa, în timp ce „realismul socialist“ (Gorki, Şolohov, V. Em. Galan), net superior, dădea şi soluţiile. ACESTEA sunt lucruri clare. Dar la fel de clar e că artistul nu e în „exerciţiul funcţiunii artistice“ douăzecişipatru de ore din douăzecişipatru. El trăieşte în lume şi, chiar dacă ar dori, n-o poate pune integral în paranteze. Trebuie, pardon, să mănînce, îi trebuie o casă, trebuie să călătorească etc. „Impersonal“ (Maiorescu) şi „demiurg“ ca artifex, el e om ca toţi oamenii în traiul de zi cu zi, chiar dacă, uneori, aripile prea ample îl împiedică la mers. E şi el sub vremi şi le simte, poate mai acut ca omul comun, presiunea. Aici e punctul în care se strecoară, pernicios, confuzia lansată de dl. Eugen Simion. Intorcînd parcă pe dos un vechi dicton, d-sa muştruluieşte ex cathedra: Nu mai jos de artă, artistule! Altfel spus, artistul, lunatic şi „străin“, să rămînă cocoţat în norii abstracţiunilor lui, de unde să privească blazat, taciturn şi luciferic cum iau alţii decizii şi pentru el. Alţii recte profesioniştii deciziilor. Dar, pentru numele lui Aristotel, Hegel şi Croce, preceptele autonomiei esteticului nu interzic amestecul moralei sau politicii în viaţă, ci numai în artă. Cu tangenţă la deja clasicul concept al lui Sartre („moralistul rătăcit în politică“, cel care se îndoia retoric şi pe nedrept cuvînt la ce-i foloseşte o carte unui copil din Vietnam care moare de foame), cel al angajării, ne întrebăm: dacă simte că ceva în jur nu e în ordine, că timpul a ieşit din troni, de ce ar trebui artistul să tacă? De ce şi-ar declina competenţa? Sunt alţii mai experţi în viaţă decît el? Ca văzător şi-n dedesubturi, nu e el chiar mai îndreptăţit decît ceilalţi? Deci, pe şleau şi-n pură logică: cu ce profanează autonomia esteticului articolul Poetului despre un abuz al Puterii? Să luăm cel mai simplu exemplu: patima politică a lui Eminescu, debuşată în sute de articole scufundate în cotidianul cel mai purulent, i-a infestat cu ceva curăţenia înaltă a scrisului poetic? Neîndoielnic, nu, îndemnul d-lui Eugen Simion ar fi just numai dacă am împinge judecata pînă la absurd, într-un plan utopic, al absolutului diviziunii muncii, în care cizmarul să facă doar pantofi, muzicianul doar sonate, politicianul doar politică. Absurdul derivă din aceea că politica nu e o calificare în sine (decît în stil „Ceauşescu“, nici o meserie la bază, priceput la toate) şi din aceea că o asemenea severă separaţie duce spre nomenklatură sau aristocraţie. I s-ar mai putea găsi tezei non-implicării un sprijin de ordin pragmatic, nu poţi face bine două lucruri deodată. Artistul care coboară din spaţiul creaţiei, intelectualul care iese din zona problemelor spiritului, pentru a se băga în clocotul mundan, ar pierde vremea, s-ar cheltui în nimicuri pe care posteritatea le va ignora. Acestei argumentări i se opun două obiecţii: "unu, că omul de spirit îşi face propria lege a vieţii sale, şi-o investeşte cît şi în ce bon lui semble, nu-i poţi dicta norme, fie şi nobile. Doi, că produsele secundare ale creaţiei sale au şi ele şansa perenităţii, nu sunt condamnate din principiu şi global să adaste în derizoriu. Publicistica lui Eminescu, foiletonistica lui Călinescu etc. au, dacă privim conjuncturalul, în miezul lor, în componenta de spirit şi expresivitate, o vînă Dansul anotimpurilor Primăvara a plecat dansînd înspre Nord. Se-ntîlneşte cu Iarna ce-i zice: - Sapă o groapă-n pămînt şi acoperă-mă cu seminţe. Soarele - fluture sboară aşa repede. Vara a plecat şi ea dansînd înspre Nord Se-ntîlneşte cu Primăvara ce-i zice: - Sapă o groapă-n pămînt şi acoperă-mă cu fluturi. Soarele - fluture sboară aşa repede. Toamna a plecat şi ea dansînd înspre Nord Se-ntîlneşte cu Vara ce-i zice: - Sapă o groapă-n pămînt şi acoperă-mă cu fructe. Soarele - fluture sboară aşa repede. Iarna a plecat şi ea dansînd înspre Nord Se-ntîlneşte cu Toamna ce-i zice: - Sapă o groapă-n pămînt şi acoperă-mă cu zăpezi. Soarele - fluture sboară aşa repede. „La început era o apă noroioasă şi deasupra ei plutea un fluture alb Fluturele s-a dat peste cap şi s-a făcut „OM“, Dumnezeu aşa de frumos“ Soarele - fluture sboară aşa repede. Mircea Dobrovicescu imperisabilă, în Regiunea Autonomă Estetică, intervenţiei sîngeroase a minerilor din iunie ’90 i s-a dat o înaltă apreciere. Dl. Valeriu Cristea a lăudat-o, apărat-o şi cîntat-o, cu gura şi cu pana. Autorul moral al mineriadei - e vorba de preşedintele Iliescu - a găsit în același Valeriu Cristea un admirator înfocat (era să zic „smintit“). Pasămite, „autonomia esteticului“ e un fel de baston de cauciuc cu care se dă la cap numai celor care nu admiră stăpînirea... George Pruteanu omânia literară 3