România literară, martie-iunie 1994 (Anul 27, nr. 8-25)

1994-03-02 / nr. 8

Romania literară Apare sâptămîna! sub egida Uniunii Scriitorilor Editori: • Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu • Ion Raţiu *• .v f. 28 martie 1994 (Anul XXVII) EDITORIAL h © waOtoraQouO (pag. 20) L . w. /-/ Convorbire cu MAURICE NADEAU de Ion Pop (pag. 12-13) Cu mâinile curate ? (pag. 17) .... ..........jW.. ............y.. .......... vw.v,yA-A.-.-- ■ •-o^v^Y.v...v^mo^âa»Kaafl»s O nouă polemică pe tema aromânei în curind, în România literară □ n ^ n □ □ (pag. 4) TOMA CARAGIU • 0 evocare (pag. 14) Un personaj gogolian • MIRCEA SNEGUR (pag. 3) (pag. 10) Botezul focului - bătălia pentru Odesa (pag. 15) rLc Ma4+oLe*cu Şcoli străine CU ÎNCEPERE de la 1 martie, pe zidul Academiei Theresiane din Viena va exista o plăcuţă comemorativă închinată unuia dintre cei mai străluciţi elevi ai şcolii şi anume românul Titu Maiorescu. Invitat la ceremonia dezvelirii inscripţiei, prin strădania poetei, eseistei şi traducătoarei Grette Tartler, ataşat cultural al României în Austria, voi relata, probabil, la întoarcere în ce a constat evenimentul. Aş dori să explic acum cititorilor României literare, care nu sînt numaidecît istorici literari, cum a ajuns un român să se numere printre celebrităţile uneia dintre cele mai vestite instituţii de învăţămînt din Europa de mijloc şi ce importanţă a avut pentru formarea lui spirituală faptul de a fi frecventat şcoala cu pricina. In anii regimului comunist, nu se prea mai purtau, aşa zicînd, studiile în străinătate. Norocoşii care primeau aprobarea erau extrem de puţini. Iar aceia care, în trecut, urmaseră şcoli străine, se vedeau siliţi deseori să omită acest fapt din autobiografia solicitată în diverse împrejurări. La Universitatea Bucureşti era pe cale a fi tipărit, cu cîtva timp înainte de Revoluţie, un volum de interviuri cu cei mai vîrstnici dintre foştii profesori care se mai aflau în viaţă, întrebările se refereau îndeosebi la anii lor de ucenicie. Printre ei, Iorgu Iordan. Mi-a revenit mie răspunderea de a-l intervieva. Iordan îşi luase doctoratul în Germania, unde putuse petrece doi ani ajutîndu-se cu doar jumătate de salariul lui din ţară de profesor secundar (a doua jumătate mergea în buzunarul suplinitorului pe care şi-l găsise). Acest amănunt biografic era, desigur, mărturisit în interviu. Cenzura mi-a cerut să elimin pasajul. Se dovedea supărător pentru oficialitatea comunistă să se ştie că mulţi români valoroşi au studiat în străinătate. O astfel de mentalitate era, nu mai e cazul să insist, prostească. Dar ea a oprit, vreme de decenii, pe tinerii români să profite de învăţămîntul mai dezvoltat al altora şi a blocat o sursă majoră de informaţie şi educaţie. Maiorescu a urmat doi ani de şcoală primară la Craiova, gimnaziul la Braşov iar între 1851 şi 1858 a fost elev al Academiei Theresiane din Viena. A studiat în continuare filosofia, la Berlin şi Giessen şi literele la Paris, luîndu-şi un doctorat în Germania şi o licenţă în Franţa. Cum se poate constata, Maiorescu este aproape în întregime produsul unor şcoli străine. Cînd a plecat la Viena, în toamna lui 1851, avea 11 ani şi jumătate şi nu ştia limba germană, în biografia din 1925 semnată Soveja (Simion Mehedinţi), şi despre care ştim astăzi că a fost alcătuită de Maiorescu însuşi, este povestită următoarea scenă: întrebat la o oră de zoologie despre lăcuste, copilul, care a început să înţeleagă germana, dar n-o poate încă vorbi, pune mîna pe cretă şi desenează pe tablă lăcusta, cu toate elementele solicitate de către profesor. Handicapul necunoaşterii limbii e suplinit de voinţă. Nu e, deci, greu de înţeles de ce Maiorescu va fi clasificat primul din promoţia sa, în 1858, cînd va absolvi Academia. Seriozitatea şcolii germane se va răsfrînge în tot ce va face Maiorescu în critica literară, în logică, în politică sau ca profesor. Nu e vorba doar de faptul că, în a doua parte a secolului XIX, şcoala românească n-avea nici tradiţia, nici nivelul şcolii occidentale. E vorba de un anumit spirit pe care nici Maiorescu, nici urmaşii lui din epoci mai recente, cînd şcoala naţională evoluase şi ea, nu-l puteau deprinde în ţară. Nu e o ruşine să înveţi de la alţii. Cu atît mai puţin, s-o recunoşti. Şi e o stupiditate să confundăm mîndria naţională cu orgoliul ignoranţei.