România literară, octombrie-decembrie 1994 (Anul 27, nr. 38-50)

1994-10-12 / nr. 39

MARTIE 1986. Cred că am mai scris la un moment dat, ce rău îmi face Balada lui Ciprian Porumbescu: ascultarea acestei piese pentru vioară mă sufocă, mă exasperează. Mi se părea că melodia, de o suferinţă insu­portabilă, este cauza. Acum ştiu, nu dulcea suferinţă (romantică) este cauza - mai curînd rău! de acest destin mioritic naţional, această jale pe care o tot tîrîm după noi, dibla asta, vioara de care ne sprijinim bărbia şi, cu ochii închişi, ne tot lamentăm de vreun secol, moder şi iar mizer, şi nimic nu facem. Nu ştiu de ce. Balada lui Ciprian Porumbescu nu mă impre­sionează - nu numai - mă şi chinuieşte, mă revoltă, mă asmute!... Dar oficialii au bătut şleaul tradiţiei pînă l-au făcut şanţ de apărare (zid chinezesc, invers); au repetat şi tot repetă Mioriţa şi spaţiul sfînt, şi toate celelalte - şi profanează totul, prin repetarea continuă, prin «actu­alizarea» forţată, în timp ce lumea merge înainte, în drumul ei, noi ne mai şi baricadăm în fundătură; şi din tradiţie nu luăm spiritul, raţiunea - nu recuperăm ideile, opera marilor oameni de cultură din sec. XX, dintre cele două războaie măcar, ci ne întoarcem mai ales la paşoptişti sau pe acolo - la o anume tradiţie, mereu la primii paşi ai istoriei moderne - măreţi, sigur, dar ridicol să-i tot baţi pe loc, să-i tot invoci­ evoci! Nu ştiu de ce mă gîtuie, mă sufocă, mă revoltă şi mă îneacă în dulcele suferind, această «baladă», dar mi se pare şi ea un drog, un drog care ne minte şi ne adoarme în eternă jale, cînd ar trebui să ne trezim şi să o luăm măcar de pe la anul 1940 înainte. *** Da, nu mai suport Balada lui Ciprian Porumbescu, nici corurile lui I.Chirescu, pe versurile lui Eminescu. Disperarea dulce romanţioasă, satu­rarea de suferinţă tradiţională, istoria asta doldora de durere dulceag-su­­blimă, mi-e rău şi mi-e greaţă cînd ascult, iar şi iar, pentru că toată ziua şi în fiece zi, ni se dă otrava, pînă la saturaţie şi pînă dincolo... Am devenit, domnilor, imună la toate excesele: cauze sfinte, idealuri şi iar idealuri post-paşoptiste, naţionaliste, măreţ idealiste - am ajuns de mult la credinţa nici unui idealism, mi-e lehamite de sentimentele astea grav-patriotice, tot­deauna simt, în spatele acestora, con­temporaneitatea patriotică-nenorocită şi lanţul civil-militar care blochează Calea Victoriei, la orele cînd trece dictatorul. S­US, SUS, un stol de păsări negre, poate corbii lui Bacovia, ai lui Tradem... îi urmăresc neliniştită, nu ştiu de ce îmi par cobitoare. Aşa cum nu ştiu de ce mă întristează totdeauna, muzica de promenadă, fanfara, care nu m-a “dis­trat” niciodată, care mi-a evocat doar convoaiele funebre, prin mahalăli, prin provincii. Rezonanța fanfarelor - aceeaşi - la Câmpulung Muscel - sau la Neptun- Mangalia sau la Paris, da, la Paris, într-o răspîntie pe Boul’­S’­Mich’... N-am să înțeleg niciodată, de unde durerea, aversiunea, nostalgia sufo­cantă, ura plîngînd de milă, greaţa şi sentimentalismul, laolaltă, cînd sunt silită să ascult, spre distracţie, fanfara de sîmbăta-duminica... Şi iar zic, invocîndu-te: - Blagosloveşte­­mă, pălmuieşte-mă, Nastasia Cutare, am obosit să lupt, să urăsc, să polei­­esc; am obosit să fiu - nu mai simt decît oboseala şi moartea şi nemurirea, şi rîd cu gingiile goale, sîngerînde, adîncite de paradontoză - rîd! Amintindu-mi, zicînd, înduioşîndu-mă, urînd şi iar poleind - şi iar... 28 MARTIE ‘86. Mă gîndeam că suntem un popor apolitic, fără porniri belicoase, revoluţionare, fără măcar dorinţa schimbărilor, dărîmărilor. (Pînă şi proverbele, versurile­ maxime întăresc acest fel de a gîndi: «Schimbarea domnilor, bucuria ne­bunilor» sau «Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie...»). De aici, răbdarea, acceptarea apatică, metafizica timpu­lui (care la noi este vreme), acest ritm­ care iese din ritmul lumii, i se sus­trage, refuz sau filozofie sau lene, sau din toate laolaltă. De aici, halul în care am ajuns astăzi. Cred că niciunde, în Europa de azi, nu mai este aplaudat, FLORENŢA ALBU ZIDUL MARTOR ( Pagini de jurnal ) cu atîta neroadă supuşenie (dar şi cu un fel de viclenie care se crede inteligenţă şi nu este decît adaptare jalnică) - niciunde nu ar fi prins rădăcini o asemenea dictatură-dinastie de nebuni şi troglodiţi. Deşănţarea puterii e atît de mare, mizeria noastră materială şi morală atît de totale, încît nu poţi înţelege, cu mintea lucidă, cu oarecare respect pe care îl mai ai pentru ai tăi (iată-i în jur, mişunînd, viermuind, aranjîndu-se cît de cît să reziste, să găsească locuri mai călduţe măcar o vreme: «fă-te frate cu dracu’, pînă treci paiicea» - alt proverb); şi nu poţi găsi altă scuză, altă explicaţie decît aceea că românii sunt un popor apolitic - laş, blînd, resemnat, fatalist-răbdător. Haiducii cîntaţi de baladele popu­lare nu erau luptători, capi politici, nu dărîmau stăpîniri; cred că făceau mai curînd legenda istoriei, decît istorie; iar domnii ţării, în secolele mai apropiate, au fost rareori români (greci levantini). Nu cred că Ştefan cel Mare, lup­­tînd cu turcii, ar fi zis că face politică; ar fi spus, şi pe drept, că apără Moldova şi aceasta era istorie, nu politică. Politica a început, la noi, poate cu olteanul Mihai Viteazul; aceasta, cu tot ce a decurs de aici: lupte, victorii, alianţe, unire, trădări, legarea ţăranu­lui de pămînt - toate au fost «pohta ce­­au pohtit» - orgoliu, fler, bărbăţie inteligentă, ştiinţa riscului şi a politichiilor, în epoca aceea cred că se născuse şi la noi, politicianul. Politica. 16 APRILIE ‘86 De cînd tot tre­buie să merg la spitalul Caritas, să tra­versez maidanul demolărilor, mai găsind ceva din oraşul patriarhal: res­turi de grădini, copaci bătrîni, case de chirpici care au fost ascunse privirilor, prin afunduri de curţi; de cînd încerc să-mi imaginez oraşul betonat, aliniat, cînd totul va fi sfîrşit: blocurile­­remiză cenuşii, aliniate, «figurile» de cimitir urban! Traversez tot acest maidan de moloz, nu mai ştiu pe unde au fost strada Căuzaşi şi casa Ligiei, unde a murit Per Olof, nu mai recunosc locurile decît după două bi­serici şi două sinagogi, la fel de pier­dute în pustiul istoric, aşteptîndu-şi aceeaşi osîndă. Din această culme de maidan - răspîntia unde se întâlneau Căile Văcăreşti şi Dudeşti, priveliştea spre vechiul oraş este teribilă, sfîşietoare. Din acest loc al bisericii Olteni, rămasă stingheră, se văd, domină, anatemizează (dar, Doamne, cu cîtă blîndeţe ortodox-balcanică!): Mănăstirea Radu Vodă, Patriarhia, bisericile Sf. Niculaie, Sfînta Vineri, Domniţa Băl­aşa... Turle, mereu altele, deosebite, fru­moase, repetîndu-se în nerepetare, într-o fantezie fără istov. Ele par nuclee care au închegat, care au ţinut strîns oraşul. Şi le vor ascunde, le vor «dosi», vor trage ziduri înalte, urîte, să le acopere­­ sau le vor face una cu pămîntul. Şi clopotele se vor auzi de undeva, de sub chirpici - pentru că praful şi pulberea au să rămînă aici, oricît ne vom zidi; clopotele vechi de bronz, de aramă, din aliaje armo­nioase, vor bate încă, prin betonul ieftin şi ce rezonanţă vor avea! Şi călătorind iar şi iar, cu tram­vaiul 19, printr-un cîmp arat - şi unde­va, în dreapta, cum mergi spre Balta Albă, nu ştiu ce biserică sortită demolării, stînd singură, în mijlocul unei arături proaspete - ca şi pămîntul singuri, vorbindu-şi iar, într-o intimi­tate de sfîrşit, şi tot orizontul de turle, jur împrejur - şi beţivii şi cîinii oraşului - cîinii demolaţi, cum ai spune «proprietari demolaţi», beţivi şi cîini rătăcind de colo-colo, printre dărîmături (sau încăpînd sub roţi) - şi văzînd nebunii - mai ales nebunele oraşului (şi nebuna de la Piaţa Rosetti care ţine discursuri), dar mai ales văzînd-o pe aceea din tramvaiul 19, tot făcea semne cu mîna, mereu mereu mereu, cum să spun că părea chiar un robot programat să facă semne de adio sau huo, în trecerea tramvaiului prin­tre cîinii, beţivii, resturile oraşului? Şi acestea­­ aceştia se vor întoarce mîine, în visele noastre urbane, vor fi vedeni­ile noastre, printre turle mutate, ascunse, demolate - nedemolate - tot una, totul e haos, pîngărire, haos, Anno Domini, 1986. APRILIE ‘86. Azi şi ieri şi răs­­alaltă-ieri şedinţe, politica a ajuns să mă sufoce, nu mai suport dădăceala, îmbuibarea cu citate, cretinizarea cu program, idioţenia asta numită «re­voluţionar de profesie». E tot ce a pro­dus comunismul: revoluţionari şi terorişti de profesie. îmbuibarea cu politică are efect invers - greaţa, lehamitea continuă - aceea care mă încerca azi, la altă şedinţă festivă. Şi ei, toţi, toată floarea proletcultă, toţi bătrînii foşti şi foştii, reînviind din propria lor cenuşă, ca săltaţi de un nou elan revoluţionar; şi alţii, mai tineri, zeloşi, încercînd să urce măcar prin politică, dacă prin scris nu sunt în stare. Şi ce ar zice ei, cum ar căsca ochii, cum ar grohăi de indignare, dacă m-aş ridica frumos, calm, neapărat cu sînge rece şi calm le-aş spune că detest politica asta, religie, cultul nulităţii din ultimii ani; că nu sunt decît un poet-martor nenorocit, la sfîrşit de veac de Bucureşti, prea sătul de realitate; că trăiesc această singură realitate: a oraşului-maidan, a ţării­­fundătură, a istoriei batjocorite de laşitatea, şmecheria, tembelismul, re­voluţionarismul ăsta grefat silit, pe un trunchi degenerat, băşcălios, păgubos, chiulangiu, învîrtit, ţigănit, oricum şi cum dă Dumnezeu... 14 România literară

Next