România literară, ianuarie-martie 1997 (Anul 30, nr. 1-12)

1997-01-15 / nr. 2

CONTRAFORT Idilă pe un sac cu dinamită S­PRE deosebire de foştii stâ­­pîni ai României, nu de abuzurile, de „vînâtorile de vrăjitoare“, de schimbările operate de învingătorii de la 3 noiembrie ma tem. Ci de gafele lor. Iată, primii candidaţi la un loc în top sînt domnii Bâsescu şi Târiceanu. Sînt departe de a împărtăşi simpatia multora dintre gazetari faţă de fostul căpitan de vapor ajuns multi­plu ministru. N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, şmecheria unsuroasa a superiorului care se bate pe burta cu subordonaţii. Nu cred nici în marile lui calităţi manageriale, pen­tru simplul motiv câ prezenţa în ace­laşi minister, în urmă cu cinci ani, n-a depăşit în consecinţe trecerea gîştei prin apâ. Iatâ câ dl. Bâsescu se depăşeşte pe sine, încercînd sâ aducâ în fruntea CFR-ului (spun faimoasei instituţii pe vechiul ei nume, pentru câ nimic nu ne îndreptăţeşte sâ vorbim de o „soci­etate naţionala“, în ciuda preţurilor aberante ale biletelor de tren, gările sînt adevărate excrescenţe ale gropii lui Ouatu, mişunînd de cea mai si­nistră fauna imaginabila. Cît despre amabilitatea funcţionarilor, nici nu merită sâ vorbim. Orice călătorie pe li­niile noastre ferate - inclusiv în aşa numitele Inter City-uri, unele dintre ele, precum cel venind din Iugoslavia, fiind adevârate căruţe scoase de la fier vechi - e un coşmar, un personaj atît de compromis încît a stîrnit pînâ şi revolta admiratorilor coaliţiei de gu­­vernâmînt. Nu ştiu daca planurile lui Traian­ Bâsescu de a-l numi ca şef al cailor ferate pe Virgil Leancu, destituit pen­tru incompetenţă, ţine de lipsa de informare a ministrului sau de politica reciclării vechii clientele. Nu are nici o importanţa că favoritul d-lui Bâ­sescu e membru PUNR, atîta vreme cît deasupra intereselor de partid se afla interese de alt ordin, ziarele scriu ca dl. Leancu a fost implicat în mai multe scandaluri financiare. Cea mai gogonata dintre isprăvile sale e achi­ziţionarea unor baterii electrice pentru maşini, dar care, în ciuda geniului ma­nagerial al şefului ceferist, nu se potrivesc şi la maşinile de tracţiune CFR... Cum stăm, în acest caz, cu mult clamatul primar al competenţei? E vorba de competenţa ministrului care-şi alege oamenii, dar şi de a funcţionarului public al cărui rol e să facă treburile sâ meargă. Dacă nu ca pe toate, măcar ca pe sine. Al doilea exemplu e cel al d-lui Popescu-Târiceanu. Mai mult din po­liteţe decît din naivitate, am sperat câ odatâ cu înlăturarea sinistrei echipe Vacaroiu (dar nici cu anterioarele, conduse de Petre Roman şi Theodor S­tolojan, nu mi-a fost ruşine!) vom scăpa dacâ nu de proşti, mâcar de ne­simţiţi. Cum poate un ministru care se pretinde democrat, să apară la televi­zor şi sâ susţină, fără sâ clipească măcar, câ uriaşele preţuri ale carbu­ranţilor nu ii voi afecta, citez, „decît pe posesorii de autom­obik “­!! neştiinţa noastră şi pe obişnuinţa po­porului român de a înghiţi orice go­goaşa? Spilcuitul ministru putea sâ ne spunâ câ, de fapt, preţurile la benzina nici n-au fost mărite, ci doar ,reaşe­zate“ pentru a ajunge din urmâ nivelul uriaşelor salarii ale românilor. Dar a susţine în cazul a milioane de tele­spectatori că nu exista nici o legătura între scumpirea motorinei, a benzinei, a gazelor naturale şi nivelul de trai e cel puţin un semn de clasa incompe­tenţa. Mai grav e ca şeful sau direct, dl. Ciorbea, aflat la aceeaşi masa, nu i-a dat cu liniarul peste degete, spunîndu-i câ vorbeşte prostii. Daca am ajuns, la două luni de la preluarea puterii, sâ apelam la aceleaşi minciuni groso­lane, aproape câ e timpul sâ ne între­bam dacâ nu cumva planul de salvare a comunismului, gîndit de Andropov, e în plina derulare. Şi câ marii, vechii bolşevici au cedat puterea în faţa ad­versarului cel mai incompetent, ştiind câ vor putea sâ i-o smulgă din mîini atunci cînd vor avea chef.... încă mai sper câ bîlbîielile de acest fel provin din spaima contemplării bi­lanţului dezastruos lâsat de cei şapte ani apocaliptici iliescieni, încă mai aştept ca guvernul sa prezinte starea reala a economiei naţionale. încă mai sper ca o şleahtă de ticăloşi n-a fost înlocuită, la conducerea ţarii, cu una de incapabili. Glasuri râu-voitoare spun deja ca dl. Ciorbea nu doreşte să dea în vileag bilanţul guvernărilor anterioare pentru a putea acoperi, la rîndul său, atunci cînd va pârâsi puterea, greşelile ce se vor ivi în timpul conducerii sale. Ar fi cel din urmă lucru pe care îl doresc românii, iar actuala administraţie ar trebui să ştie asta. Imobilismul mala­div, absenţa oricărei iniţiative nota­bile, politeţea desâvîrşitâ arâtatâ gang­sterilor politici şi mafioţilor care au condus ţara nu sînt de bun augur pen­tru anul în care intrăm. Perioada de graţie s-a cam înche­iat, aşteptăm efectele schimbării. Dacă ele nu se vor resimţi cît de repede, tare mi-e teama câ democraţii noştri vor compromite nu numai o mare idee, ci pînâ şi perestroika iliesciaiîâ. Şi ca soluţiile următoare nu vor putea fi decît de extrema. Şi încâ de extrema originala: comunismul cu faţă naţio­nalistă, ori fascismul cu chip bolşevic. Dacâ nu sunt conştienţi de tragicele alternative în faţa cărora le e dat să evolueze, guvernanţii ar trebui sâ des­chidă ochii. Şi dacâ ceea ce vor zări atunci îi va speria, ar trebui să ia în considerare şi posibilitatea demisiei. Dar foarte repede, pînâ nu se va dis­credita total ideea de democraţie în ochii unei populații care nu s-a dat niciodată în vînt, pentru multa vreme, după experimentele occidentale. Altminteri, am trai o adevărata tra­gedie națională dacă învingătorii din ultimele alegeri nu sînt ceea ce vor su­para, ci ceea ce cred despre ei adver­sarii. - is ii i? i rs­ît l(î 13 »flip; « «V ').■ va t; bazsrni ol, fâițetului pe E­STE poate numai o neinspirata iluzie, pe care v-o faceţi atunci când scapaţi de ci­căleala amicilor care nu prididesc să vă tot dea sfaturi cât se poate de potrivite şi demne de urmat, aceea ca aţi fi construit în aşa fel incât sâ nu supăraţi pe cineva chiar abu­zând de timpul sâu. Adevărul este ca şi în cazul în care, cum spuneţi, înţelegeţi ce resorturi psihice se pun în mişcare, şi ce bune speranţe, la deschiderea scrisorilor cu versuri, nu va puteţi imagina în schimb, de asta sunt sigură, ce efort nervos, ce oboseala şi ce deznădejde îi lichefiază redactorului bucuria de a fi de folos, când se vede în situaţia de a nu formula nici un râspuns, pentm a nu părea prea dur ca de atâtea ori nedelicatul, orgoliosul, caco­­fonul sau şi agramatul său corespondent. Nu sunt puţini cei care îşi expediază la redacţie opera unei vieţi întregi, în manuscris aproape indescifrabil. Kilograme, gintale, tone de maculatură parcurge un redactor, opera vieţii lui, la rându-i, fiind sau pârând a fi, pe acest plan al generozităţii colegiale, rândurile de râspuns în cadrul unei rubrici fără prea mari sa­tisfacţii. Este drept câ bucuria redactorului este imensa atunci când dintre sutele de catarge cărora le contempla în zare lupta dramatica, uriaşa, cu vânturile, valurile, câteva, nu multe, ajung la ţărm printr-un miraculos culoar senin, nezbuciumat. Spun miraculos, dar miracolul consta în talentul, în cultura, în buna cuviinţă şi respectul de sine, reale şi profunde, în harul celui care scrie cu sentimentul câ tot ceea ce face, face dintr-o irepresibilâ datorie faţa de acest har care nu trebuie nici întinat, nici risipit. Se pare ca aveţi un fond bun, câruia mâ adresez acum cu speranţa câ nu veţi lua în deşert vorbele mele. Părerea mea este câ nu scrieţi pe măsura chemării dv. şi va risipiţi în texte prin care chiar va bateţi joc de talentul pe care vi l-a dat Dumnezeu. Sunteţi un jucâtor, dar nu un jucâtor de elita, câruia îi place să se producă, câruia îi plac aplauzele, pe care-1 încântă părerea bunâ a amicilor, indiferent dacâ aceştia sunt sau nu sunt de calitate. Amicii dv. sunt sinceri în schimb, sunt băieţi buni, îi meritaţi şi vâ merita, sunteţi în armonie şi aşa veţi rămâne pânâ la capăt Vâ suspectez totuşi de un uşor sadism, de masochism în orice caz. Trimiţându-mi şi în ’96, după un râspuns nu prea catifelat, un voluminos plic, cu aproape aceleaşi poeme amestecate şi negli­jente, xeroxându-le la infinit şi copiindu-le de mâna, cu tuş negru, mânat numai de ambiţia , »uerila de a va semnala măcar un vers bun, va menţineţi, şi mă obligaţi sâ v-o spun, într-o uminâ jenanta. Pentru câ ceea ce era de înţeles, aţi înţeles, cred, demult, şi poate nu numai de la mine. De ce nu aveţi ambiţia sâ lucraţi la sânge unul, trei, cel mult cinci poeme ca lumea, şi pe acelea sâ mi le trimiteţi, şi­ asta fârâ ştirea bunilor dv. amici. Sunteţi un jucător, jucaţi şi acest joc pe care vi-l propun. Luaţi-vâ în serios, renunţaţi un timp la publicul care se amuză şi va admira, asumaţi-vâ starea de singurătate şi vedeţi ce iese din asta. Dacâ pânâ acum amicilor le-au plâcut versurile pe care le scrieţi, este chiar treaba lor. Mie nu-mi plac deloc, chiar dacâ între ele exista nu unul ci câteva zeci de versuri admirabile, în poezie, şi nicăieri de altfel, scopul nu scuza mijloacele. Este şi cazul voit cacofonicului poem intitu­lat aberant Trăim cârlionţaţi: „Trăim infatuarea pe ruguri de cuvinte/Când lăbărţăm prostia certificatelor private/ O ţară geme-n criza nevoilor de linte/ Şi baba-şi rade barba closetelor sortate.// Pe strâzi şi cartiere in zile anumite/Planificaţi la sânge primesc aşa bumaşcâ/ Se­­ntorc cruciţi acasâ c-o tulburare-n minte/ Câ viza este ştearsâ, câ vaca cade cloşcă...“ (An­drei Florescu, Galaţi). • N-am sâ contest importanţa copleşitoare, incantatorie, pe care o au textele pentru şi asupra autoarei lor. Este de observat câ daca nu-s multe, 19 la numâr, in­­ schimb ele sunt lungi şi foarte lungi şi de o aromitoare monotonie care îţi încarca, în cel mai­­ fericit caz, pleoapele cu plumb. Se dovedeşte a fi un act temerar a încerca sâ dai un citat, ţ spre exemplificare. începi inocent sâ transcrii nevinovatele, în fond, delire verbale, şi­­ sfârşeşti exasperat câ nu te-a învrednicit Dumnezeu cu o supraomeneasca răbdare. Furat de [ un prim vers valid, aluneci îndatâ surprins neplăcut pe o panta de cuvinte solemne, goale, , de stâri lirice lovite de desuetudine, de nulitate: ,JI-nvăluitâ Luna in tonuri de cenușă/ Ce se străbat în taina secretului de tinâ/ Ce se absoarbe singur la margine de mill/ In vechea custodie a fragedei iluzii/ Din frusta îngânare a Scopului de jar.../ Se-ntinde iar Ninsoarea şi freamătă, straluce/ Acolo unde tina mânjise un opal/ Ce se-ntindea zadarnic în propria­­nchisoare/ Sa mulgâ iar verdictul de închinare-amara/ La focul de iluzii ce iar înmiresmară/ Trecutele pretinse Izvoare de-nserare/ A Parimei ce stinge acea Durere rara/ Ce zămisleşte Tina ca sâ se-arate-n stare/ Sa cheme iar Iluzii, sâ le prefacâ-n scrum/ Din nou cu scrum sâ stingâ ninsorile de-acum...“. Urmeazâ un pasaj mai limpede în care se disting câteva ver­suri regeşti, urmate fatalmente de altele, sărace, de balast: „Se stinge Inserarea... Se caută făclii/ Ce se găsesc deavalma în fragede Rostiri! Şi Rostuiri de v­reme ce se-ntretaie blând/Cu Răstigniri de sunet în fiece Cuvânt../ Se întreţesc Limba cu-acea schimbare crudă/A veşniciei pline de zări imense, goale/De trâinicie-n salba de Rostuiri de Gând/ In ceea ce se cheamă şi se-atinge stând/De pragul de miresme, Lumina zilei blând...“. Ar fi fost cu adevârat dovada unui talent, chiar dacâ sufocat de verbiaj, dacâ autoarea ar fi fost capabila sâ se oprească, sâ punâ punct, sau puncte-puncte, cum are obiceiul, după cuvântul stând. Efectul colosal pe care-1 are acest vers o singură secunda, atâta cât pauza de respi­raţie impusa de bara ce marchează capătul versului te lasâ sâ te iluzionezi câ ar fi posibila minunea, este distrus atunci când constaţi ca versul în care-ţi puseseşi toata nădejdea, cade în patru lăbuţe anemice şi-i creşte o coada pompoasă în versul umiâtor. In forma lui actu­ala volumul d-sale trăieşte din intenţii cu adevărat nobile şi moare din motive de balast vei- ; bal irigat haotic şi inutil de sute şi sute de majuscule. (Ariella R.ML)­­ V. r România literară Editata de: • Fundaţia "România iterară", director general Nicolae Manolescu; • cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă. Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Stefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Anca Firescu (secretar de redacţie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu, Simona Galaţchi, George Şipoş (corectură), Victor Ciupuliga (fotoreporter). Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută:B.R.D., filiala Pipera,, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil șef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Hurducaş (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare). Corespondenţi: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor Olteanu (Amsterdam), Leons Briedis (Riga). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară” - Anca Firescu, Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. E-MAIL: romlit@romlit.sfos.ro si romlit@buc.soros.ro INTERNET: HTTPy/WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT HTTP/rWWW. KAPPA.RO/N E WS/RO MLIT . HTTP 7/ADECIU MES.UMN.EDU HTTP //WWWNORDEST.RQ/SEARCH/ROMANIAN NEWSPAPERS.lFTai

Next