România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)

1997-11-26 / nr. 47

SORBONA VESELA­ N EDITORIALIST pentru ca­re am multă stimă ca om şi în­că mai multă admiraţie ca scri­itor şi gazetar, scria zilele trecute în cotidi­anul pe care-l conduce un întristat comen­tariu despre decăderea sub orice limită a limbajului presei româneşti. Exemplele invocate erau nu numai percutante, dar şi convingătoare la extrem. Intr-o logică im­pecabilă, editorialistul deducea că popula­ritatea surprinzătoare în viaţa politică a unui profesionist al calomniei precum Va­dim Tudor­e şi consecinţa violenţelor de limbaj, a construcţiilor verbale demne de uşa cortului la care sunt părtaşe cvasi-tota­­litatea ziarelor de la noi (nu mai vorbesc de revistele de scandal, specializate în împroş­carea cu noroi şi în privitul sub cearşafuri, pentru că ele nu ţin neapărat de politic, ci de patologic). Citeam aprobând fiecare literă, fiecare virgulă a articolului, topit de plăcere că un om lucid şi talentat a mai pus o dată dege­tul pe rană. Ghinionul a făcut să nu mă re­zum la citirea editorialului, aşa cum fac adeseori. Nici n-aş fi putut, de altfel, cu li­tera de-o şchioapă, întreaga pagină întâi agresa ochiul prin titluri ce păreau perfecta ilustrare, dar cu totul... pe invers a raţio­nalelor propoziţii ale directorului: „Un pe­­dofil orădean a corupt sexual trei băieţi şi o fetiţă. MIHAI CSEPEI ÎL OBLIGA PE COPIL SA-L MASTURBEZE“. Cu litere încă mai mari: „De astăzi, până pe 25 sep­tembrie, ADIO SEX!“ Cum subiectul, părea să devină monoton, pentru pagina a 4-a ni se promit dezvăluiri mustoase despre un alt eveniment de rezonanţă naţională: „Cunoscutul violator al trupei de balet a barului din Băile Felix, MAFIOTUL O­­RADEAN AUGUSTIN CULICI A MU­RIT DIN CAUZA UNEI SUPRADOZE DE PALINCA“. Nu sunt uitate nici alte distracţii favorite ale românilor: „Despărţi­ta de soţ, ELENA LEŞCA A FOST GĂ­SITĂ CU ŢEASTA ZDROBITĂ, ÎN O­­GRADA CONCUBINULUI SAU“. Pre­ferinţele culinare fac, în acest context, o ri­mă perfectă: „Cumpărând-o la preţuri de chilipir drept carne de vacă, BĂCĂUANII AU MÂNCAT, ÎN ULTIMELE LUNI, CÂTEVA TONE DE CARNE DE CAL“. După un astfel de festin, e normal să te des­­tinzi artistic: „Asta-seară, la PRO TV: «VIAŢĂ DE STAFIE», UN FILM CU DOUA FANTOME CARE VISEAZĂ SA AJUNGĂ ÎNGERI“. Aş mai adăuga doar că, spre a pune capac, pagina e ilustrată cu un desen de o vulgaritate indescriptibilă, prezentat drept „cea mai bună caricatură antiguvernamentală“. Mărturisesc spășit că după ce am văzut-o mi-a pierit orice chef de a-l mai critica pe dl. Ciorbea. Pentru că nu e important doar să-ți exprimi părerea critică. Mai contează şi în compania cui o face în aceste condiţii - vă asigur că cele­lalte cincisprezece pagini ale ziarului fac să pălească prin vulgaritate, prost-gust şi cult al violenţei de toate genurile titlurile deja citate - mă întreb ce credibilitate poate avea un articol admirabil scris, plin de idei de bun simţ, cu foarte corecte intuiţii de natură morală? Fără îndoială, nici una. Pentru simplul motiv că mecanismul vulgarităţii a ajuns să sufoce la noi toate bunele intenţii. Iar jurnaliştii sunt, dincolo de orice dubiu, marii culpabili ai acestei stări de fapt. Fuga după tiraje, orgoliile exacerbate, pofta de îmbogăţire ce sfidează cea mai luxuriantă imaginaţie (să nu ne prefacem că nu obser­văm că proprietarii şi directorii de ziare se numără printre cei mai bogaţi indivizi din România) le-au modificat profund psihi­cul. Mediatizaţi până la amorţeală, mulţi dintre ei au ajuns să se creadă ceea ce n-au fost, nu sunt şi nu vor fi decât în negativ­ repere morale ale societăţii. Intre violatorul de găini şi găinarul din parlament nu e, din păcate, adeseori decât diferenţa că cel dintâi e veşnic prezent pe prima pagină, pe când celălalt e înghesuit la rubrica „diverse“. E uluitor inepuizabilul apetit de vulgaritate, violenţa, de senzaţio­nal ieftin, de­scatologic al românului. Proli­ferarea industriei pornografice (includ aici pornografia politică a diverşi tribuni şi ilu­minaţi întru patriotism predicat pe bani grei), refuzul aproape violent a tot ce în­seamnă act cultural, frumuseţe şi gratuitate morală şi estetică ridică mari semne de în­trebare asupra viitorului nostru naţional. Tare mi-e teamă că nu cu demagogiile lui Vadim vom intra în rândul lumii şi, vai, nici cu doctoratele honoris causa ale noului francofon en titre. După cinism şi indife­renţă, nu văd prea mare diferenţă între sor­­bonarzii de Groapa lui Ouatu şi cei de Rive Gauche. Nu s-au epuizat încă hohotele de râs homerice iscate de pretenţiile francofone ale lui Ion Iliescu şi iată că succesorul său calcă senin în aceleaşi străchini. Aceeaşi vocalie de bolferi ai politicului, aceeaşi vană vânătoare de medalii, distincţii şi ti­tluri care nu acoperă nici o realitate. Ace­laşi cinism şi aceeaşi indiferenţă, în cele din urmă, faţă de orice altceva decât lustru­irea propriei persoane şi a pompării neru­şinate a propriului ego. Sigur că e greu să refuzi un doctorat (şi încă honoris causa!!) la Sorbon­a. Dar ce te faci dacă el ţi-e dat doar ca să ţi se închidă gura, iar oamenii pe care-i reprezinţi să fie păstraţi în carantină, în afara civilizaţiei, departe de orice speran­ţă că, odată şi odată, o vor duce şi ei bine? In loc de restructurarea economiei ni se vor arăta diplome, iar de foame ne va ţine franco­fon­a pe ritmuri africano-vietnameze. Sunt uluit de nonşalanţa cu care potentaţii zilei se încăpăţânează să mizeze pe cai şchiopi. Când Franţa e văzuta, de ani buni, drept copilul intratabil, enervant prin pre­tenţiile şi stilul isteroid, al Europei, noi ne facem iluzia că de la ea ne va veni salvarea. E şocant să constaţi că atât omul de la Co­­troceni, cât şi emanaţia mahalalei, de acolo îşi aşteaptă mântuirea: unul prin Chirac, celălalt prin Le Pen! în acest timp, ce le ră­mâne americanilor, trataţi ca nişte infrac­tori planetari, decât să-şi arate simpatia faţă de Iliescu? O putere care nu-şi respectă promisiu­nile ajunge, fulgerător, să nu mai fie res­pectată ea însăşi. Incidentul de la Otopeni cu aeronava prezidenţială e un episod plin de tâlc al unei stări de fapt care-ţi dă fiori. Nu sabotorul clasic trebuie căutat în acest caz, ci oameni aduşi la starea de totală in­diferenţă, atât faţă de munca lor, cât şi faţă de propria persoană. Bâlbâielile în serie ale guvernului, impresia devenită certitudine că România e un sat fără câini, ridicarea incompetenţei la rang de lege nu mai pot fi puse pe seama regimului Iliescu. Preşedin­tele statului e tratat, în fond, cu indiferenţa cu care îşi tratează el însuşi electoratul. Iată că, după un­­an de guvernare absolutistă, singurul, lucru care curge în România nu sunt laptele şi mierea, ci benzina pe pistele aeroportului Otopeni! Atmosfera de levantinism generalizat, mâna gelatinoasă de pe fraiele puterii, sen­timentul, că oricine şi orice poate fi cumpă­rat, într-un cuvânt, blegeala multilateral dezvoltată a unor oameni poate bine inten­ţionaţi, dar total depăşiţi de realitate, nu a­­nunţa nimic bun în viitorul apropiat. Am tot sperat că e vorba doar de o vremelnică slăbiciune, de acomodarea cu practica pro­­priu-zisâ a puterii. Or, aici e vorba de un stil. De combinaţia dintre demagogia bine însuşită a miracolelor „societăţii civile“, şi filozofia găunoasă a unei democraţii fetişi­zate, dar în fond autodevoratoare. Tare mi-e teamă că guvernanţii noştri nu se vor debarasa de aceste reflexe dobândite la bă­trâneţe decât după ce vor deveni ei înşişi piese de muzeu. Cu ajutorul unor dema­gogi mai mari decât ei, dar mai virili şi mai neruşinaţi, acest lucru se va produce cât de curând. A bon entendeur, zdrazvitye! 2 România literară ­ POST-RESTANT (­­C MOŢIA, pe care nu v-o con­test, se face vizibilă totuşi în prea puţine din puţinele versuri ce mi s­­au adus ca din partea dv., şi acestea ar fi, fără dialogul banal şi saluturile din Spaţiu, concentrate în distihul final. în Melancolie apreciez doar ideea, intere­santă găselniţă, a clepsidrei cu clape, restul fiind o relatare călduţă de care ar fi bine să vă feriţi. In Cuvântul, doar „caut în oglinda apei, în polenul, flo­­rilor/întrebarea întrebărilor.“ (Al. Cristea, Bobâlna) ♦ Dacă Am fi trăit în vre­mea când Dumnezeu Cuvântul umbla pe pământ şi călca Marea fără să se scu­funde, credincioasă şi curată la suflet cum simt că sunteţi, cred că una din mi­nunile de El săvârşite ar fi fost revărsată asupra auzului dv. care, readus în matca lui firească, v-ar fi prenumărat printre mulţii fericiţi. Scrisoarea vă ieste o pledoarie-document despre suferinţele acestui handicap şi în favoarea celor ce-şi duc crucea în umbra Tăcerii, în ce măsură revista noastră ,publicând din când în când câte o povestire, având ca subiect - omul surd - şi dintr-un dia­log bine condus de un profesionist al condeiului, să reiasă câte unul din mij­loacele de comunicare ale omului surd, poate se vor molipsi şi alte reviste - credeţi dv. - autori de carte, scenarii, scenete, şi nu vom mai fi prezentaţi drept măscărici ai regelui AUZ, pentru distracţia suitei cum se tot întâmplă de multă vreme pe la tv, mai ales de revelion, când ni-e lumea mai dragă“, presupunând că profesionistul condeiului, zic, ar cunoaşte din proprie experienţă avatarurile surdităţii şi ar pune pe hârtie un text zguduitor de­ inerţii, stimată şi bună doamnă, am mari îndoieli că s-ar rezolva problema, în plină utopie, sau can­doare, sau disperare, nu rămâne decât să produceţi dv. acest text care să mişte lumea, şi revista noastră publicându-l şi ca pe o reuşită literară, să vă apropie de idealul comunicării cu lumea, prin scris. Aţi pus în plic şi câteva poeme de o reală delicateţe şi simţire, în cetre am găsit şi câteva versuri valoroase, amestecate însă cu pasaje naive, dată fiind izolarea speciala în care trăiţi şi dată fiind iarăşi, experienţa dv. literară limitată, datorată aceleiaşi izolări care umple de lentoare şi de amânare tot ceea ce încercaţi. Citez din Picturală: „Trăiesc o tăcere picturalâ/Cu peisaj amuţit de frumos/Cum o pictură muralâ/înveşnicind zid în maiestos (sic!)//Un plin luminat de nicăieri şi/De pretutindeni, fără strâlucire/Sau umbră, doar zâmbet, cum sieşi/întîu şi marea iubire//Cum catedrala ce respiră/Prin orgă, sufletu-mi deschide/Fereastrâ­­nspre lumină, prin liră/Aducându-mi-o din a tăcerii firide//Amuţirea-ş (sic!) destramă vrerile cum/Iama râsuflarea-i pe fereastrâ/Topindu-se-n cântecul mut-drum/Desechis către zarea albastrâ//Şi-n decorul de natură moartă mâna­­mi/în zboru-i muşcă pânza cu arta/Sub răzoare de cruci îngropând timpu­­rii/Deschide larg­a veşniciei poartă“ (Elena Adam, Vaslui) ♦ Iau drept pavăză împotriva daimonului, pentru ceea ce aş vrea să izbutesc să vă spun, un vers din Missă, şi anume „despre tristeţea de a nu fi sfânt“. Citindu-vă cu atenţie şi interes poemele, constatând că vă petreceţi cuvintele printre nimburi şi aripi, zugrăviri gingaşe şi sărbători, şi că o faceţi, poate, deduc din citire, cu un rest din sufletul copilului creştin care a fost îndrumat cu ardoare să vadă, să as­culte, să simtă secrete, mistere şi minuni, în fine, bucurându-mă pentru zonele sigure şi îngrijorându-mă pentru micile­ mari blasfemii pe care le săvârşiţi poate din ignoranţă amestecată cu un teribilism care nu vi se potrivieşte. Nu vă crispaţi, ignoranţa este într-un fel pozitivă, prostia niciodată! Valoarea tex­telor pe care le semnaţi e medie. Strofe excelente lângă strofe care scad sub aşteptări. Nu asta mă îngrijorează pe mine. Aveţi destul talent ca să te îm­bunătăţiţi în timp, dacă doriţi. După gustul meu, iată fragmentele perfect artic­ulate liric, locurile în poem, care indică secţiunea de aur, aş spune, care vă cer să regândiţi întregul, întreg care suferă pe alocuri, fie şi la nivelul unui singur cuvânt ce nu sună bine, prin slăbiciune ori prin nesăbuinţă: „Erau pietre rubine boabe de sânge/ risipitul şi rag picăturile roşii/curgeau...“ (din Icoane sfă­râmate)­, „valuri de lumi loveau alte lumi,/valuri de margini loveau alte mar­gini,/acolo pământul/...­ de-acum,/pânzele oarbe, cârmaciul nebun/Cu spaimă întoarse corabia/în portul de fum“ (din Daim), „A fost pe când Dumnezeu era însăşi copilăria“ (din Domnul copilăriei), dar Pieta, integral, şi Nosce te ip­­sum, de asemenea, integral. Cât priveşte micile­ mari blasfemii, care apar ne­buneşte şi în opera marilor poeţi, ele ţin probabil de eforturile şi trufia Daimo­nului care, pentru a-i pierde, îi inspiră împărătește.­­Roman Forai, București).­ ­ Director: Nicolae Manolescu România literară Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă şi al Ministerului Cultură Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ruxandra Dinu, George Şipoş (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administrația: Fundația "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, București, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL :romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPP//ROMLIT.SFOS.RO HTTP^/WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT http://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT

Next