România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)
1998-02-11 / nr. 5
CINEMA Ce mai gîndeşte Alain Delon O BRIGITTE BARDOT îmbătrînită urît îl pune în valoare, indirect şi fără să o ştie, pe Alain Delon, cel îmbâtrînit frumos. La 62 de ani, chiar dacă pîndit de o legitimă acreală, Alain Delon a reuşit să-şi păstreze supleţea, francheţea, nonconformismul care i-au făcut, întotdeauna, farmecul. Şi care l-au făcut, mereu, „un dificil” Ce fel de dificil? Joseph Losey spunea: «Alain e unul dintre acele talente alese, care pot fi fericite că sînt considerate „dificile”. Pentru mine acest cuvînt înseamnă profesionalism, exigenţă, devotament în munca, căldură şi dragoste.» Un regizor francez de marcă, René Clément, semnala o particularitate a lui Delon: „e unul dintre puţinii oameni care ştiu să-şi exprime recunoştinţa, chiar şi după ce au devenit vedete.”O vedetă în care, un gazetar strălucit ca Jean Cau, regretatul comentator al „Paris Match”-ului, vedea „o eternă combinaţie de înger şi de golan, de atacuri şi de retrageri de felină, de umbre în brutal contrast cu lumina’.. Jean Cau şi Alain Delon au fost buni prieteni. De curînd, intr-un interviu, Delon l-a citat pe Cau, şi a sa formulă antologică: „Idioţenia dreptei face triumful stîngii...” Iată cîteva extrase din presa franceză, utile pentru înţelegerea lui Alain Delon cel de azi. DE PILDA, întrebat ce părere are de faptul că Tony Blair a fost desemnat de o revista „omul european al anului”, Delon răspunde: „Sincer vorbind, nu-mi place Anglia, ţara asta care a vrut întotdeauna să se distingă de Europa şi de vecinii ei. Toţi conduc pe dreapta, englezii trebuie să conducă pe stingă. Toată lumea schimbă ora, ei trebuie să pastreze o ora diferenţă. Demarcaţia asta nu e neapărat un semn de inteligenţa... Tony Blair, omul anului? Dar ce a făcut excepţional? Mă impresioneaza la fel de mult ca şi cînd aş auzi că femeia europeană a anului a fost desemnata Claudia Schiffer (...) Dacă sínt european? Sínt, pentru că sínt profund anti-american. Americanii fac tot ce pot ca să se opună unei Europe unite, aşa cum le e frică de China, de Asia, de tot ce le-ar putea afecta hegemonia. în acest sens sunt pentru „Europa unită”; am fi la fel de puternici, daca nu mai puternici decit americanii. Am evita să fim colonizaţi de Coca- Cola, McDonald, Burger King şi James Bond 007.(...) Franţa de azi nu mai are aura pe care o avea pe vremea unui anumit general... Totuşi, se ţine bine. Poporului francez nu-i merge prea bine.(...) Dacă Franţa, azi, nu joacă rolul pe care ar trebui să-l joace, de vină sînt oamenii politici. Singurul lucru care îi interesează este să cucerească puterea şi să o păstreze.(...) Nu văd cum se poate cîştiga mai mult muncind mai puţin. De cîţiva ani, sînt tot felul de „mişcări” pentru mai mult timp liber, mai multe vacanţe, mai mulţi bani, mai multe avantaje şi mai puţină muncă. Sînt cu totul de acord. Pun doar o întrebare: cine plăteşte? (...) Statul providenţial e la datorie. Vacanţele? Statul plăteşte. Deficitele publice? Statul plăteşte. Şi care va fi rezultatul? Absurd. Cetăţeanul e cel care plăteşte taxele şi impozitele crescînde, ţigările şi benzina tot mai scumpe“... (Delon, mon frére... va fi gîndind, aici, cititorul dîmboviţean). Cu acelaşi ton de un umor amar, Delon priveşte şi televiziunea („nu mă uit, nici eu nici copiii’), calculatoarele şi revoluţia informatică („eu sînt un conservator, un paseist’), secolul XXI, moda, şcoala... Delon, căsătorit cu o femeie cu treizeci de ani mai tînără decit el, are doi copii, un băiat şi o fată: „mi se pare grav că, la şcoală, copiii sunt invitaţi să îi spună pe nume învăţătoarei! Nu mai există nici un respect.(...) Cred că, la şcoală, copiilor ar trebui să li se insufle simţul datoriei, al onoarei, al cuvîntului dat, al respectului faţă de sine şi faţâ de celalalt, al patriei. N-aţi remarcat ca aceste cuvinte au dispărut din vocabularul nostru? (...) Am considerat întotdeauna viaţa un joc. Şi nu există joc fără reguli.(...) Cel mai frumos cadou, pentru mine, e să-mi văd copiii, de Moş Crăciun, desfâcîndu-şi pachetele pe care eu şi Rosalie le pregătim cu o zi înainte. Cel mai frumos lucru pe lumea asta e inocenţa, cea care şi pleacă cel mai repede. Fetiţa mea are şapte ani şi, anul ăsta, a mai crezut în Moş Crăciun, deşi la şcoală, colegii au rîs de ea. La anul, gata... ...E ignobil ce se intîmpla: decizia justiţiei de a-l dezgropa pe Yves Montand ca să fie efectuat un test ADN! Asta ar crea un precedent. Cine-mi garantează ca n-o să vină să mă scoată din mormînt şi pe mine, peste douăzeci de ani? Aş vrea sa fiu sigur ca n-o sa fiu sîcîit. E dreptul meu. Ce înseamnă asta? Să fiu obligat sâ mâ ard? Cenuşa lui Montherlant a fost aruncata in Tibru, a lui Gabin în mare. Eram si eu, atunci, pe vapor... îmi vine sâ merg si sa mă culc deasupra mormîntului lui Yves Montand, ca sâ împiedic aceasta oroare...” Prezentare, traducere și adaptare Eugenia Vodă AI O evocare a ANII tinereţii, care au fost aceia ai unei generaţii trecute prin studii de muzică în jurul anilor ’50, Myriam Marbe a început a fi compozitoare cu mai multe serii de lieduri: primul, datând chiar din 1950, pe versuri de Tudor Arghezi (Colind). . El era, pe vremea aceea, semnul ca a început a lucra în justa logică a unei bune educaţii culturale care o proteja de erori conjuncturale proiectând-o, în acelaşi timp, intr-un posibil impas conflictual. A revenit de câteva ori la poetica argheziană inaugurând, prin ea, plânuirea unei maniere proprii. Aceasta, înţelegea să acorde prioritate formulării muzicale a metaforei poetice în structuri potrivite care basculau simetriile retoricii tradiţionale. A devenit această opţiune, în multe şi cu adevărat inedite compoziţii, o chestiune de disciplină. Căuta un sistem, o ordine de referinţă, era timpul descoperirii febrile (chiar dacă sau tocmai de aceea departe de ochii lumii) a sistemelor strict elaborate, vremea adoptării cu intransigenţa doctrinară a limbajelor propulsate de modernitatea secolului XX. Opoziţie la dictatul popularismului partinic. Myriam Marbe s-a ataşat acelui grup de compozitori care sunt astăzi linia numărul Unu a muzicii româneşti, evaluate corect, de multă vreme, operele lor au intrat în Europa, au trecut oceanele fără ca vreun for tutelar să le împingă, să le ajute, să le ocrotească. A fost, în toate cazurile, rezultatul unui efort personal, propulsat de naturi individuale reprezentând deopotrivă talente şi inteligenţă. Locul aparte al operei semnate de Myriam Marbe şi încheiate atât de brutal, în preajma Crăciunului, şi-a rostuit temeinic grădina cu straturi florale alese şi combinate cu tot atâta erudiţie cât şi spontaneitate. A fost, aşa cum spunea cândva autoarea, „o atitudine“, aceea de a nu justifica niciodată o lucrare prin fastul sau noutatea tehnicii puse în evidenţă, ci prin rezultatul estetic, căruia nu i-au lipsit imaginaţia, surprizele, diversitatea, o mereu interpretabilă vocaţie culturala, neastâmpărul unui joc - la vedere sau ascuns - alunecarea de la simplitatea elementară a motivului ales la abstractizarea motivaţiei iniţiatoare. Sistemul trebuia să se contopească întocmai cu IDEEA. A fost unul din oamenii cei mai ataşaţi de viaţa. Sensibila la tot ce însemna suferinţa dar şi vitalitate, mişcare în natură şi în timp. Sunet şi Ritm. Deschiderea către în afară - de acolo culegea impresiile adunate cu o artă spontana a tezaurizării - se însoţea de un laborator interior, cu retorte misterioase unde şi o sugestie fragila se transforma în temei pentru sensuri grave. Totdeauna interesante ca asociere intelectuală sau surse de emanaţie ale unui discurs (muzical) poetic. Incantaţia, sondarea memoriei, seducţia poveştilor cu înţelesuri abstracte, ceremonialele rituale - dar şi un vers, o frază rostită de cineva în anume circumstanţe, clipocitul apei, murmure ca fundal sonor al cântecului, un clopot şi o toaca sunând împreună într-un peisaj izolat, culorile timbrale ca „subiect“ ales. Vocea umană, element care a stat la originea muzicii, însoţiri insolite de instrumente (pian + clavecin + celesta), individualizări sau asamblări dupa criterii care definesc originalitatea unui compozitor (clarinetul; flautul cu gonguri, tam tamuri, clopote şi tobe; viole, ghitare; clopote „preparate“) simplu şi ingenios... Şi titlurile dintr-un catalog al creaţiei sunt încărcate de sugestii: „Ritual pentru setea pământului“, „Serenata- Mica muzică a Soarelui“, „Fata cu poveste în palme“, „La parabole du grenier“ („Parabola podului“ ), „Narratio“, „Pavana păstorească cu păsări“, „Oiseaux artificiels“ („Pâsâri artificiale“), „Ocolul infinitului mic pornind de la nimic“, „Timpul regăsit“, „Timpul inevitabil“... „Requiemul“, Fra Angelico - Marc Chagall - Voroneţ. Culoarea albastru pentru care a contopit textul tradiţional latin, liturghia bizantină, cântecul folcloric românesc al văduvelor care îşi plâng soţii morţi departe, un fragment din rugăciunea ebraică a morţilor „Kadis“ şi grecescul „Ania“. Cuvântul care înseamnă durerea pur sufletească. Pe aceste poteci a trecut Myriam Marbe consumând, inevitabil, timpul ei de viață. Ada Brumaru MUZICĂ Myriam Marte ( 931-1997) România literară 17