România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)

1998-01-28 / nr. 3

România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu 28 ianuarie -3 februarie 1998 (Anul XXXI) La o nouă lectură MIRCEA HORIA SIMIOIMESCU (pag. 12-13) evenirea lui­­J­errin­a (pag. 19) Cronica literară de Gabriel Dimisiani Din critica lui Eugen Simion­ (pag. 4) DORfi LEX...! ALEXANDRU VAIDA VOEVOD MEMORII DACIA Pagini evocatoare (pag. 9)­­ Premiul Cervantes 1997 GUILLERMO CABRERA INFANTE CENTENAR „J'ACCUSE!“ (pag. 20) (pag. 21) EUGEN SIMION FRAGMENTE CRITICE Scriitor» lutimi fi «rt­i... p.Wki (pag. 3) EDITORIAL de­­Nicolae “Thei tuyte decc Traducere şi critică ANUMITE obligaţii profesionale m-au făcut, săptâmînile trecute, să reiau lectura unor studii consacrate problemei traducerii şi să pun oarecare ordine în propriile reflecţii asupra unei teme despre care am scris eu însumi nu o dată. Nu concluziile (unele noi) la care am ajuns cu privire la traducere, aş dori să le împărtăşesc în însem­nările de faţă, ci legătura între traducere şi critica literară, la care m-am referit în Lecturi infidele , cu peste trei decenii în urmă, şi pe care am uitat-o apoi. Sugestia cea mai importantă vine dintr-un pasaj al unei celebre cărţi a lui George Steiner, intitulată După Babel. Steiner citează un catren din poemul lui John Donne, Extazul: „Cînd dragostea unuia pentru celălalt / Interanimează două suflete, / Sufletul mai puternic care ia astfel naştere / înlătură povara singurătăţii". Comentariul său este următorul: întrepătrunderea a două suflete este o fuziune dialectică din care identitatea fiecăruia iese fortificată şi redefinită în virtutea reciprocităţii. Steiner remarcase deja la Hölderlin, în tra­ducerile din Sofocle, ideea că traducătorul are o viziune diacronică asupra originalului, pe care-l îmbogăţeşte cu o experienţă perso­nală şi ajunsese la încheierea că orice înţelegere este o traducere şi orice traducere, o interpretare. Cultura însăşi îi apăruse, prin a­­ceastă prismă, ca o traducere: reformularea unor sensuri preexis­tente. Am apelat la aceste consideraţii în prefaţa la Istoria critică a literaturii, încercând să exploatez, pentru istoria literară tipologi­ile culturale ale lui Steiner. Nu ştiu de ce nu m-am gîndit atunci la critica literară. Imi ieşiseră complet din minte observaţiile din Lecturi infidele. Dacă, în istoria literaturii, „ interanimarea" este obligatorie, în măsura în care orice relectură o presupune, nici în critică lucrurile nu stau altfel, deşi, în cazul operelor contemporane cu actul critic, nu mai există acea distanţă în timp dintre cititor şi operă, care să facă necesară adaptarea unor coduri diferite. Dar chiar şi în inte­riorul aceluiaşi cod ( lexical, stilistic, filosofic etc.), comun cititorului şi scriitorului, aproape singura cale de dialog este „reanimarea" lui Donne. Nu pur şi simplu în sensul de iubire, care, la Georges Pou­let, ar implica identificarea, dar în sensul de transsubstanțiere, de fuziune dialectică. Textul critic preia textul literar, îl repetă, inter­­pretîndu-l, întocmai cum istoricul literar procedează cu textul ante­rior, cu decenii sau secole, lecturii sale; şi întocmai cum procedează traducătorul, silit nu să copieze originalul, ci să-l determine să co­incidă cu traducerea. Copia este mecanică şi simplă; coincidenţa este dialectică şi complexă. Cea dintîi nu dă naştere la nimic, ea re­petă; cea de a doua dă naştere unei opere, în acelaşi timp, vechi şi noi, fidele şi inovatoare; copia e perfectă şi egală; coincidenţa e imperfectă şi inegală. Dar numai coincidenţa are tensiunea artei; copia este inertă artistic. Ca şi traducerea, critica rezidă într-o fidelitate trădată, cre­atoare și tensionată. Steiner spune că o traducere slabă este plină de cuvinte aparent similare, dar lipsită de legătura de sens. La fel și critica slabă; ea dă iluzia că sesizează originalul, lăsînd să i se scurgă printre degete sensul. La limită, dacă orice traducere tinde spre critică, după cum spune Steiner, spre interpretare adică, orice critică tinde spre traducere, spre acea apropiere primejdioasă de operă, care o face, în cazul în care nu-şi topeşte identitatea proprie în aceea a literaturii, să-i semene cît mai profund, rămînînd profund distinctă. Scriitorul însuși nu poate exista fără fratele său geamăn și ipocrit, criticul. O știm de la Baudelaire.

Next