România literară, aprilie-iunie 1999 (Anul 32, nr. 13-26)

1999-04-07 / 13-14. numărul

OMCEMIA DE PARTID (pamflet scris cu cerneală de sepie) C $1 DE STAT A ÎN cazul multor demagogi de profesie, Vadim Tudor, omul, e cu totul altceva decât figura livrata la pachet naivilor. Insul Vadim e laş, lipsit de principii, setos de putere, mincinos, agresiv. După cum o dovedește certificatul medical prezentat Senatului, nefericitul mai e şi groaznic de bolnav! “Tribunul” cu acelaşi nume­­ dim­potrivă. El afişează o sinceritate cotropitoare şi o energie demnă de marii sănătoşi ai lumii. Prosperitatea i se citeşte atât în obrajii umflaţi, cât şi în maşinile de lux cu care-şi plimbă preţiosul trup dintr-un loc în altul. Deşi în particular e hrăpăreţ şi lipsit de scrupule (cine nu-şi aminteşte episoadele preluării moşiei Butimanu!), pe scena pu­blica mimează generozitatea, dezinteresul şi un “creştinism” ale cărui precepte le ştie doar el. Să le luăm pe rând. Laşitatea. Nu e prima oară că Vadim Tu­dor îşi da arama pe faţă, ascunzându-se înfri­coşat de moarte îndărătul fustelor protec­toare ale certificatului medical. Mânat de­ un demon interior, el nu e capabil sâ discearnâ realitatea de dorinţele sale demenţiale de pu­tere şi bani. Ar fi fost de aşteptat ca un astfel de munte al justiţiarismului social sa ceară să fie primit imediat spre a-şi prezenta pro­bele în faţa tribunalului, şi nu sa blesteme ca ultima babă de mahala, spumegând de spai­mă şi tremurând ca varga. Perspectiva de a se vedea confruntat cu elucubraţiile pe fun­damentul cărora şi-a croit o imagine de tri­bun, de patriot şi de incoruptibil îi dă fiori mortali. Curajul lui Vadim e mai subţire decât o mască (fie ea şi una hidoasa) şi la fel de lip­sit de consistenţa. Folosind tertipurile unor aşa-zişi oameni ai legii precum Mirescu, într-o primă fazâ, apoi însăilările securiste ale lui Mercea, el n-a avut decât strategia eminamente mişeleasca “loveşte şi fugi”. Asemeni sepiei care-şi acoperă duşmanii într-un nor lichid de cerneală, el n-are altă obsesie decât sa dispară cât mai­­repede de la locul crimei. A-i cere să aducă dovezi pentru afirmaţii (nu puţine, iresponsabile) înseam­nă sâ rişti sâ ţi se zvârle în ochi tulburea cerneală de sepie. Lipsa de principii. Lumea începe să uite că Vadim Tudor nu s-a născut senator, înainte de a fi îmbrâcat toga aleşilor naţiunii, el fusese unul dintre cei mai zeloşi rânitori în latrina ceauşismului. Incapabil sâ parvină în primele rânduri ale politrucilor bolşevici (se spune câ dosarul său avea o patâ: părinţii ar fi aparţinut unui cult religios neagreat de ofi­cialitatea comunistă), autorul sutelor de texte de proslăvire a cuplului de analfabeţi s-a mulţumit să poarte, prin hârtoapele neru­şinării, geanta “patronului”-plagiator, Eugen Barbu. Umil, nu i-a rămas decât sâ pună umărul (solid încă de pe atunci) întru lauda unui regim criminal şi antinaţional. La căderea Ceauşeştilor, Vadim nu s-a sfiit să scrie un “pamflet’-fluviu, în care se prezenta pe sine drept duşmanul numărul unu al comunismului, îngrozit că va fi tras la răspundere pentru rolul jucat în perpetuarea nebuniei comuniste. La fel de lipsit de sim­ţul răspunderii s-a dovedit şi atunci, cum s-a dovedit acum câteva luni, când s-a lepădat fără să clipească de Miron Cozma, omul pe care-l sufocase, până atunci, cu îmbrăţişările sale asudate. Astâzi, dupâ ce a spurcat plin de urâ şi resentiment pe mai toată lumea de bună cali­tate din ţară, dupâ ce a inventat comploturi şi infracţiuni, el nu are nici minimul curaj de a-şi apara bâlbâteşte şansa în faţa colegilor de senat. Ce altceva decât scârbă să-ţi pro­voace un astfel de comportament, în care frica iraţionala a animalului încolţit se com­bină cu exhibarea impudica a laşităţii? Pră­buşirea sub orice nivel a limbajului său, acuzarea sălbatică, la întâmplare, fără argu­ment au reuşit, în cele din urmă, să-i dez­guste pe destui dintre foştii săi suporteri din P.D.S.R. Setea de putere. Din măruntul trepăduş al marelui trepăduş Eugen Barbu, Vadim Tudor s-a metamorfozat, asemeni batracia­nului din fabulă într-un omniprezent “justi­ţiar”. E formula care descrie, psihanalitic, dorinţa sa oarbă de putere, în ultimul an, nici măcar nu mai făcea eforturi de a-şi ascunde scopurile. Nu era prilej cu care sâ nu ne anunţe, asemeni unui ceas defect de gară, câte săptămâni au rămas până la intrarea tri­umfala - după model mussolinian - în pala­tul prezidenţial! Ultima decadă a lui ianua­rie 1999 i-a fost, vai, fatală mizând prea mult pe disponibilitatea la trădare a unor ofi­ţeri din aparatul jandarmeriei şi al serviciilor secrete, ca sa nu mai vorbim de armata par­ticulară a lui Miron Cozma, Vadim a profi­tat de prezenţa la microfonul Parlamentului pentru a-şi prezenta un fel de pseudo-procla­­maţie către naţiune. Ce s-a ales de para­noicele sale vise, vedem acum. Minciuna şi agresivitate. Strâns cu uşa, Vadim Tudor invocă, îngereşte, “hărţuielile şi şi­canari­le” ultimelor sâptâmâni, care l-au dus în pragul cimitirului. Nu exclud ca lucrurile sâ stea chiar astfel, iar Vadim sâ fie cu­ adevărat foarte bolnav. Numai câ un politician bolnav e o contradicţie în termeni. Locul sau­ e în spital sau sanatoriu, şi în nici un caz în agora parlamentară! Ţara are nevoie de atleţi, nu de babe rablagite, care pot da în primire în orice clipă! Cât despre “hărţuieli”, e suficient să răsfoieşti colecţia “României Mari” pentru a face o socoteală cinstita: cine sunt adevăraţii şicanatori şi hârţuitori? Cei care au decis - târziu, foarte târziu - să-i ceară socoteală insului fără scupule şi fără Dumnezeu care i-a târât prin toate noroaiele, minţind cu neru­şinare şi inventând crime, spurcând fără dis­criminare femei inocente şi bărbaţi irepro­şabili şi care a coborât discursul la nivelul celui mai dezgustător rasism, sau chiar această emanaţie coşmaresca a ceea ce po­porul român are mai respingător? Cât despre seria de minciuni care burduşesc publicaţiile conduse de Vadim, ca şi propriile sale “dez­văluiri” elucubrante (culminând, demenţial, cu “jurnalul” Ronei Hartner), ea nu poate fi menţionata nici măcar în trecere. Ar fi nevoie de câteva tomuri. Şi iatâ-l acum, în faţa noastră tremurând ca varga, făcând pe mortul în păpuşoi. Unde e eroul ce voia să ne salveze de ceea ce re­prezintă, în viziunea lui înceţoşată relele pă­mântului: democraţia de tip occidental, drepturile omului, vecinii de la apus, econo­mia de piaţă libertatea. Iatâ-l ascunzându-se, ca un zmeu de hârtie creponată îndărătul certificatului medical! Sâ fie, oare, umbra aceasta bolborositoare, păunul fără piuit, “glicemicul” tremurător, marele salvator al naţiei? Vai de noi, vai de cei care, în ires­ponsabilitatea şi prostia lor au putut să-şi imagineze ca un astfel de individ urmăreşte altceva decât propria îmbuibare, puterea dic­tatorială (exact ca-n propriul partid!) şi reîn­toarcerea ţării la vremurile în care nu se auzea decât glasul gângav al unui paranoic şcolit prin mahalalele bolşevismului. Pentru râul făcut ţârii, pentru scuipatul respingător azvârlit birjareşte în obrazul atâtor nevino­vaţi, a sosit vremea ca Vadim Tudor să dea socoteală. Să sperăm că de data aceasta securistimea oploşită (după spusele unui senator ţărănist) la Parchetul general va renunţa la clasica tactică a temporizării. 2 CONTRAFORT de ‘Tt­c'icea ‘Tstéfaneq. România literară ­ A­MĂRÂTĂ la rându-mi de amă­răciunea corespondenţilor mei, care au temei sa pună surdină la orice, nu şi la îndoielile lor răscolitoare, se întreabă poate, cum şi eu mâ întreb adesea, dacâ există un profit real, consistent, în schim­bul nostru de mesaje, şi care ar fi cadea prin care sâ fim mai des împreună în pagină şi folositori unii altora. Sunt destul de rar răsplătită în aşteptări, pentru răbdarea şi pentru nădejdea mea. Datele pe care mi le furnizează fiecare după puterile lui sunt un material util pentru studierea în timp şi dezlegarea enigmei care este starea de poezie şi poezia, sub semnul căreia se consuma fericit-nefericit sufletul nostru mai mult sau mai puţin pregătit sâ intre în rezonanţa cu propriile lui infinite energii. Acesta ar fi răspunsul meu întârziat la plina de miez scrisoare şi la poezia fără titlu, al cărei prim vers este “Şi ca o lumină ascunsă..” pe care mi le-aţi trimis, şi care, amândouă mi s-au părut importante în context, una în susţinerea celeilalte. (Adrian Iona, Năvodari) • De atât de departe trimis, spumosul dv. salut gâseşte, în fine, ecou. Spun aceasta amintindu-mi bine de cele câteva apeluri telefonice în care, stresat, mă tot întrebaţi de soarta unor texte ce, din păcate nu ajunseseră la destinaţie. Alta este situaţia acum, când am sub ochi următoarele poeme: Evocare duminicală, Cântec pe mal de iarnă, închinare veşniciei lui Nichita şi Profil seral, îl voi transcrie mai jos pe cel dintâi pentru deliciile umorului voluntar, sper, al unor pasaje şugubeţe pe care le voi sublinia ca nu cumva sa treacă neobservate, înecate în banalitatea restului, “cum vine duminica peste cuvinte şi acestea tac­ aseme­nea oilor adormite sau­ poftim, asemeni râmelor// cum cad frunzele şi apoi zăpezile din tine/ într-o duminica/ peste kilomnima mea dar ea şi/ eu facem/ca doi viţei prinşi la furat, căci/ precum ştii, cuvintele şi-au trimis sunetele/ la odihnă ele însele trezindu-se astăzi foarte/ târziu, căci nu se lucrează// numai noi călărim nimicul în/ absolutul astei pauze, fripţi până la os cu/grozăvia desemnata de-a noastră specie/ ca fiind dragoste//ca două vrăjitori campioane/ kiloinimile-şi balansează coamele şi/picioarele şi balasturile/ de o parte şi de alta/a traseului /7/17ftV/.?/neîngaduit de mult ne iubim; pentru/ aceasta doza sanctuarele tăcerii ne/ vor pierde, privirile ne vor da de gol şi/ lumea toată va afla că şi piramidele se/sărută şi calcă-n cuibarul necuminţeniilor/ omeneşti//oh, cu câta nemila se adânceşte lanţul/ în grumazul numelui şi-al/ conţinutului meu, cu câta proastă creştere îmi/scoate trecutul pe uşă, lăsându-mă lat/deocheat, prostit şi gol, sâ mă umplu de tine//trage, iubita mea, fermoarele nopţii/ îngrămădeşte toţi munţii, toate promisiu­nile/ şi toate decretele populiste/ în găurile prin care becurile şi cerul/ şi lumea se uită la noiima dar fericirile de astă indiscreţie şi/ ochiul ei mă apasă, mă înfunda in/ vulgul miriştei socio/tât de târziu se face, cât târziu/ s-a depus peste noi, fără ca atenţia/ să-l fi luat în seamă/ suntem două remorci îngropate arzând în/lutul unui sărut/pe care nici un motor, nici un diesel/nu le va smulge din rag şi din fire”. Cu câte un semn al minunării, invizibil, respirând haz, în dreptul fiecărei porţiuni subliniate, încerc sâ vă răsplătesc pentru contagioasa lor putere de a bine dispune. (Lorian Carsochie, Ponte del'Olio, Italia) • Dreptatea mea poate sâ fie fârâ durată, consistenţa ei se poate risipi la primul fald de aer ce vine dinspre dv. odată cu scrisoarea în care îmi explicaţi cu o gingăşie de care eu atât de rar mă simt în stare, motivele demersului dv. liric. Povestea cu îngerul este semnul privilegiului ce vi s-a rezervat de la început, sub aura căruia vă simt fericită în orgoliu dar şi în smerenie. Textul dv. de răspuns la răspuns este foarte valoros pentru mine. îl voi păstra ca pe o dovadă a comunicării reale, generoase, emoţionante. Vă mul­ţumesc! (Teodora Bianca Popp, Bucureşti) • Ţin minte că v-am răspuns mai demult cu toată simpatia şi v-am dat de înţeles ca lirica dv. ar putea avea bune şanse dacă aţi lucra cu grija. Atunci, studiind pe un set numeros cazul, citasem chiar poezia cu care se deschide acum manuscrisul volumului asupra câruia îmi cereţi părerea. Textele dv. sunt aproape bine scrise în marea lor majoritate. V-ar trebui, în momentul în care vă decideţi sâ vă duceţi la vreo editură, sau la vreun concurs de debut, un redactor extrem de atent şi dăruit care sâ vă sfătuiască ce să eliminaţi şi ce sâ păstraţi din sumar. Singur nu cred că veţi vedea, la nivelul fiecărui poem în parte, locul unde textul se frânge, de regulă spre final, alunecând în derizoriu, diluându-se. (Dan Cristache, Slobozia) • Nu merită sâ va sfărâmaţi mintea căutând rime imposibile. Palidă, se pare ca nu rimează cu nimic. Poate, daca vreţi, cu vreo Matilda, Chrimhilda ori Clotilda. Scrisoarea­­ la tot pasul va luaţi masuri de prevedere. Asta arată ca sunteţi un tip dificil, orgolios, indecis. Pe bune, sin­gura poezie care mi-a plăcut este Piatră de hotar:“Marea fierbe altfel/ acum“ Pare-se/ un pui de titan/ a căzut în ea” şi “doarme//O stea, sus/ răsuflă din greu - nevăzută, neauzi­tă? naşte încet pe deal/ unde-o aşteaptâ/lupii”. (Gabriel-Şerban Ciuban, Vişeul de Sus) • Dovediţi ca aveţi şi onoare, şi ambiţie, renunţând la a mai scrie liniştit: Ve-ţi, î-m­i, prezentao, c-am ce-o fi, ar vedeao, neagră s­au albă, ochii i-ar mi se-nchid, mâ întorc s-te visez, şi alte asemenea minuni. Transcriu din scrisoare o fraza, şi ea defectă: “Tot­odată aş vrea sâ vă spun câ cu grafia latina stau c-am prost şi v-aş ruga sâ nu atrageţi o mare atenţie greşelilor”. Vă simţeaţi cu musca pe căciulă, dar n-aţi făcut nici un efort pentru a îndrepta ceva, măcar în poemul de dragoste Albul nor. (Matei Andrei Gh., 24 de ani, Cimişlia, Galaţi). 'J România literară Director: Nicolae Manolescu Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Marina Constantinescu (teatru), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată­. Fundaţia "România literară” - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia:Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, București, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (econo­mist principal), Elena Raicu (contabil), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secretariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). e-mail:romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro; bic.romlit.ro http://www.sfos.ro/news/romlit http://www.kappa.ro/news/romlit Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă România şi al Ministerului Culturii

Next