România literară, ianuarie-martie 2000 (Anul 33, nr. 1-12)

2000-01-12 / nr. 1

CRONICA LITERARĂ de Alex. Ştefănescu CONTESTAREA LUI EMINESCU IN STIL HIP-HOP Cezar Paul-Bădescu și Monica Lewinsky­ N CALITATE de redactor al revis­tei Dilema, Cezar Paul-Bâdescu s-a ocupat de realizarea unui număr tematic consacrat lui Eminescu. Respecti­vul număr­­ apărut la 27 februarie 1998­­ cuprindea texte semnate de Cezar Paul- Bâdescu, Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Răzvan Rădulescu, Şerban Foarţă, Pavel Gheo Radu, Mircea Cârtârescu, T. O. Bobe, Z. Ornea, Cristian Preda şi Alexan­dru Paleologu (în cazul acestuia din urmă fiind vorba de un dialog realizat de Tita Chiper). Cele mai multe dintre intervenţii se refereau la necesitatea de a se renunţa la un cult primitiv al lui Eminescu, expresie a admiraţiei populare, dar şi a naţionalismului comunist din timpul lui Ceauşescu, în favoarea unei reevaluări lucide, cu spirit critic, a operei lui. Această pledoarie în sine n-ar fi reuşit să atragă atenţia, întrucât nu re­prezenta o noutate. De când s-a desfiinţat cenzura, aproape la fiecare aniversare a naş­teri­i sau morţii lui Eminescu pot fi auzite voci care incriminează falsificarea imaginii marelui poet prin repetarea la nesfârşit a unor elogii convenţionale (printre mulţi alţii, şi semnatarul acestei cronici a publicat la începutul lui 1995, în România literară, un articol pe această temă, intitulat Spălarea cu furtunul a statuii lui Eminescu). Au exi­stat însă în Dilema şi luări de atitudine care au atras imediat atenţia prin negativismul lor pueril şi prin insolenţă. Ele au provocat scandal şi i-au adus în prim-plan pe câţiva necunoscuţi: Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe şi Cristian Preda (probabil exact aşa cum îşi doriseră ei). Iniţiatorul întregii agitaţii, Cezar Paul- Bâdescu, a înţeles că, odată cu stingerea scandalului, se va stinge şi gloria micului grup. Pentru a prelungi plăcerea de a se afla în centrul atenţiei, a alcătuit în grabă un vo­lum de aproximativ 250 de pagini, cuprin­zând textele din Dilema, reacţiile la aceste texte, ca şi unele reacţii la reacţii. Volumul nu a apărut imediat, întrucât autorul nu a găsit cu uşurinţă o editură care să-l publice. Pe de altă parte, însă, acelaşi autor, când a reuşit în sfârşit să-şi plaseze culegerea (şi anume după un an), nu s-a mai putut mobi­liza să o aducă la zi. Lenea de acest fel face parte din moravurile lumii noastre literare, care se mulţumeşte cu focuri de artificii, nefiind capabilă de un efort susţinut. O dovadă de­ neseriozitate o constituie şi desconsiderarea proprietăţii intelectuale, prin reproducerea integrală a unor texte fără consimțământul autorilor lor. Legea privind copyright­\x\, în vigoare în România (și con­cepută după model occidental), permite nu­mai citarea, fragmentară, în cadrul unor stu­dii critice, a textelor altora, nu și preluarea lor de la primul până la ultimul cuvânt. Nu trăim în timpul lui Alecsandri, ca să putem reproduce orice, de oriunde. Practic, fiecare autor supus acestui tratament abuziv ar pu­tea sâ-l dea în judecată pe Cezar Paul-Bă­descu. Autorul antologiei pretinde că proce­dează imparţial, mulţumindu-se să consem­neze un fenomen publicistic, edificator pen­tru cine studiază (sau va studia) conştiinţa literară românească de la sfârşitul secolului douăzeci; în realitate, însă, el este tenden­ţios. Mai exact, apără dreptul unora de a ne­ga valoarea operei lui Eminescu şi contestă dreptul altora de a nega valoarea unor ase­menea iniţiative, îi susţine moral pe persi­flatorii admiratorilor marelui poet şi îi deza­probă vehement pe persiflatorii persiflato­rilor. Cu subiectivismul său, merge până la melodramă, plângându-se că, după ce a de­clanşat scandalul în jurul lui Eminescu, s-a simţit străin în propria lui ţară. El se află în postura comică a cuiva care provoacă o încăierare şi care apoi o ia la fugă, strigând în gura mare că vrea relaţii paşnice cu semenii săi. “Eu, personal, nu sunt un adept al boemei”, declară gâfâit Cezar Paul- Bădescu. “Am o soţie şi un copil...” La fel de comică este şi convingerea lui Cezar Paul-Bădescu că, prin iniţiativa sa publicistică, a creat un eveniment cultural. El înregistrează cu o mândrie abia ascunsă proporţiile pe care le-a luat discuţia, antre­nând zeci şi zeci de scriitori. In realitate, este vorba de un fals succes. Ecoul imens al provocării lansate de publicistul de la Dile­ma nu se explică prin curajul intelectual, prin ingeniozitatea sau prin subtilitatea pro­vocării, ci numai prin notorietatea poetului contestat, în fond, şi despre Monica Le­winsky a vorbit multă lume, dar nu­­ cum i-ar plăcea ei să creadă - pentru că ar fi făcut amor într-un mod remarcabil, ci numai pen­tru că a făcut amor cu Bill Clinton. (Cultura de cartier versi« “Cântarea României” V­OLUMUL cuprinde numeroa­se texte demne de interes, apar­ţinând unor poeţi, prozatori, critici şi istorici literari care reprezintă ceva în literatura română de azi: Alexandra Pa­leologu, Nicolae Manolescu, Gabriel Di­­misianu, Eugen Simion, Z. Ornea, Gheor­­ghe Grigurcu, Eugen Uricaru, Dan Stanca, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cârtârescu ş.a. (singurul fapt regretabil fiind acela că unii dintre ei s-au simţit datori să-i curteze pe tinerii contestatari). Aceste texte însă în mod curios, trec aproape neobservate, indiferent de poziţia pe care se situează autorii lor. Sunt prea civilizate şi rămân în afara scandalului. Pe de altă parte, nici nu au o atât de mare anvergură încât să se impună atenţiei. Un articol inteligent de trei pagini nu poate eclipsă din nefericire, în atmosfera culturală din România de azi, un articol obraznic de trei pagini. Ceea ce iese cu adevărat în evidenţă este disputa violentă şi lipsită de fair-play dintre cei care îl neagă pe Eminescu printr-un in­fantil “mie nu-mi place” (am menţionat la­­ început numele lor) şi cei care îl “apără” in­­terjecţional (Leonida Lari, George Alboiu) sau chiar printr-un fel de răgete de rinoceri scufundaţi până la grumaz în nămol (Ni­colae Danciu Petniceanu, I. T. Lazăr). Privind totul de foarte sus, de acolo de unde nu se mai sesizează nuanţele, înţele­gem că în această dispută sunt angajate sin­gurele forţe pe care le mai ia în considerare societatea românească de azi ca utilizatoare de cultură (de fapt,, de pseudocultură). Inte­lectualii de elită nu mai contează ca un for de arbitraj, nu se mă fac auziţi, nu mă sunt nici măcar daţi deoparte de către belige­ranţi. Războiul se duce ca şi cum ei nu ar exista. Din acest punct de vedere, cartea este instructivă (şi întristătoare). Citind-o, asis­tăm la lupta eroi-comică dintre CULTURA DE CARTIER şi FESTIVALUL NA­ŢIONAL “CÂNTAREA ROMÂNIEI”, aşa cum a rămas în mintea unora. Este vor­ba, de fapt de două forme de stângism: un stângism spontan şi unul instituţion­izat. Primul reprezintă reacţia “băeţilor de carti­er” la elitismul (inevitabil) a culturii, iar cel de-al doilea - primitiva concepţie despre cultură a activiştilor PCR. Primul se carac­terizează prin infantilism, iar cel de-al doilea printr-o seriozitate obtuză şi bătrâni­cioasă. Primul este internaţion­ist (în genul culturii “coca-cola”), iar cel de-ă doilea - naţionalist(­comunist). Primul, neruşinat şi anarhic, se propagă printr-un mimetism gregar. Cel de-ă doilea dispunea cândva de un imens aparat de propagandă pentru ca în prezent, în absenţa acestui aparat, să conti­nue totuşi, în mod hilar, să încerce să se impună, printr-un ton autoritar şi sumbru. Să revedem “opiniile” despre Eminescu emise de prima tabara. Cezar Paul-Bădescu povesteşte că, în timpul liceului, a fost ne­plăcut impresionat de modul stupid în care o profesoară de română a făcut apologia poetului şi că drept urmare poezia acestuia n-a mă existat pentru el. “De când a de­venit discutabil şi mă ies acum când - iată - realizez un numă la Dilema despre el, Eminescu a căpătat, pentru mine, din ce ce în ce mă multă viaţă” Nu se putea găsi un mă bun exemplu de infantilism! Discuţia cu o profesoară (la care se dusese pentru “meditaţii”!) a rămas pentru Cezar Paul-Bă­descu marea lui experienţă intelectuaă pâ­nă la angajarea la Dilema, deşi ar fi fost atât de simplu ca încă din timpul liceului să-i citească pe Ibrăleanu, pe G. Călinescu şi pe ceilăţi sau să-l citească, pur şi simplu, pe Eminescu. Răzvan Rădulescu îşi exhibă indecent, frigiditatea estetică - “poezia lui Mihă Emi­nescu mă lasă rece” - , cu acel aplomb cu care băeţii de cartier îşi păstrează în gură guma de mestecat în timp ce sărută fetele. El nu se miră deloc că poezia lui Mihă Eminescu i-a emoţionat pe Titu Măprescu, E. Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, I. Negoiţescu, Edgar Papu şi atâţia­lţi citi­­­­tori supercompetenţi. Aştia sunt “ştabi”, “mahări”, “merţani”, cărora trebuie să le re­gulezi dacă nu fiicele (aşa cum reiese din­­tr-un excelent portret psihologic făcut bă­ieţilor de cartier de Marius Ianuş), atunci măcar ideile literare. T. O. Bobe descrie batjocoritor statuia lui Eminescu din faţa Ateneului Român, râ­zând cu sughiţuri de ideea geni­ului sculp­tor (Gh­. D. Anghel) de a-l reprezenta pe poet într-o nuditate mitică adică reacţio­nând exact aşa cum reacţionează aceiaşi “băeţi” când descoperă,într-un muzeu de antichităţi, în care au intrat ca să se adă­postească de plobe, o statuie a Afroditei. în sfârşit, Cristian Preda aneantizeaza publicistica politică a lui Eminescu prin intermediul unor propoziţii care au dinami­ca şi jalnica eficacitate ale unei înjurături: “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele săe de gândire politică Din acest punct de vedere, el e rea­­mente nul. Nu e obiect.” Cultura de cartier, a cărei purtători de cuvânt sunt toţi aceşti aruncători de petarde publicistice, are la origine industrializarea forţată a României şi construirea a mii de blocuri muncitoreşti în timpul­­ şi din voinţa­­ lui Ceauşescu. Intr-un peisaj inuman, care duce la alienare, din cauza îndepărtării de natură, şi la promiscuitate, din cauza înghe­suielii, au copilărit foarte mulţi dintre tinerii de azi. Dacă dintre ei ar apărea un Emines­cu, el ar scrie: “Fiind băet, şanţuri pentru conducte de gaz metan cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă canal,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa menajeră sunâ-ncetişor.” Să trecem acum, în revistă, şi “opiniile” publiciştilor situaţi de cealaltă parte a bari­cadei, publicişti formaţi (direct sau indirect) la şcoala naţionalismului comunist. Leonida Lari, o poetă care merită o de­coraţie pentru curajul cu care a apărat cauza Cazul Eminescu, polemici, atitu­dini, reacţii din presa anului 1998, an­tologie realizată de Cezar Paul-Bă­descu, Piteşti, Ed. Paralela 45, 1999, 254 pag., 59 000 lei. limbii române în Republica Moldovă dar care, stabilită în România, a intrat în antura­jul lui Corneliu Vadim Tudor şi a devenit un fel de coana Chiriţa a retoricii patriotarde de inspiraţie naţionalist-comunista, s-a gră­bit să intervină în dispută în calitate de... parlamentar. Textul intervenţiei ei, repro­dus în volum, departe de a fi un discurs, pa­re jelania unei femei, care îşi smulge pârul din cap, scuipă şi ameninţă: “Iar ultimul mişel din acest grup, C. Preda, cere pur şi simplu un scuipat în faţă..”; “Regret, dar o nulitate e C. Preda şi tot neamul lui de tră­dători, iar pentru asemenea expresii există şi o judecată pe pământ, nu numai în ceruri.” George Alboiu, un poet cândva inspirat şi grav, decăzut în prezent până la condiţia de colaborator al revistei România Mare, dezvoltă ideea fantasmagorică potrivit căreia “atacul din Dilema asupra lui Eminescu”, “numai în aparenţă literar”, ar ascunde “un atac eminamente politic”, fiind “o formă de intoxicare de presă caracteris­tică războiului informaţional”. Mobilul acestui război? Distrugerea “conştiinţei naţionale la români”! Recunoaştem aici teza complotului internaţional împotriva românilor, pusă în circulaţie de Ceauşescu. Necunoscutul Nicolae Danciu Petni­ceanu merge şi mai departe, numindu-l pe directorul revistei Dilema “ţigan de mătasă ordinară” şi incriminându-i, de pe poziţia unui şovin bun de dus la muzeu, pe “străini oploşiţi pe la noi, care au uitat să mai plece pe la casele lor şi se îmbogăţesc de la o zi la alta sugând, cum suge lipitoare, sângele din vena naţională a românului”. Iar I. T. Lazăr, şi el un necunoscut în plan cultural, crede că “masoneria iudaică îl ucide pe Eminescu” şi ameninţă cu venirea vremii când “tribunalele morale vor avea şi plutoane de execuţie”, în felul acesta discuţia iese din raza lite­raturii şi intră sub incidenţa legilor care pedepsesc la noi (ca în întreaga lume civi­lizată) şovinismul. Ce s-ar mă putea adăuga? Mircea Câr­­tărescu, căuia îi place să fie (şi în această împrejurare) prinţul travestit în cerşetor, in­tervine în favoarea culturii de cartier decla­rând: “Sunt foarte mândru de prietenii mei Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe şi Cezar Paul-Bădescu, care au preferat să gândeas­că - fie şi rău - cu mintea lor, decât să lumi­­neze şi să regurgiteze înţelepciunea ătora.” Lăsăm la o parte faptul că toata istoria cul­turii se bazează pe “laminarea” şi­“regur­­gitarea” înţelepciunii ătora (cineva care ar vrea să gândească exclusiv cu mintea lui, aceea pe care o are la naştere, ar trebui să meargă în patru labe şi să se exprime prin urlete). Să admitem că poetul a vrut să spună ătceva şi anume că prietenii s- au preferat să gândească - fie şi râu - cu mintea lor, decât să preia necritic ideile ătora. Dar există oare doar aceste două posibilităţi? Nu era preferabilă, oare, a treia posibilitate, şi anume ca prietenii lui Mircea Cartârescu să gândească bine? I pîrld:dîte , pipnici atitudini rea'il­i 4 România literară Hr. T • 12-18 ian. 2000

Next