România literară, aprilie-iunie 2000 (Anul 33, nr. 13-25)

2000-04-05 / nr. 13

România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundația România literară Director general Nicolae Manolescu 5-11 aprilie 2000 (Anul XXXIII) DIAGONALE de Monica LOVINESCU: 99MAREA PARAUA“ (pag. 7) (pag.11) TÂRGUL DE CURTE DE LA LEIPZIG - o corespondenţă de la Rodica Binder (pag. 20-21) Orice om este păzitorul fratelui său (pag. 3) JOHN KORTS în traducerea lui MIRON KIROPOI (pag. 21) In memoriam MIRCEA ZACIU (pag. 12-13) I­­­V.________________________) Bibliote:« ‘Uc­usana MUREŞ GLOSE CU ACEST TITLU a publicat Mircea Zaciu (1928-2000) prima carte de cri­tică şi istorie literară care-l definea. Nu-l cunoşteam personal în 1970. Am scris atunci întîia cronică la o carte a lui. Reputaţia profesorului clujean era totuşi bine stabilită. Cîţiva dintre foştii lui studenţi erau deja prezente remarcabile în viaţa literară. Grupaţi în jurul revistei Echinox, universitari, cei mai mulţi sau răspîn­­diţi prin şcolile şi publicaţiile transilvănene,ei purtau mai departe acel amestec, specific profesorului, de severă erudiţie ardelenească şi de imaginaţie meri­dională, nemaiîntîlnit la predecesorii lor, în Glose puteai observa cum Un spirit călinescian, liber şi inventiv se grefa pe o formaţie central-europeană de care Clujul nu dusese lipsă. Ar fi de notat în treacăt faptul că şi la Blagu, mai de­vreme, deschiderea spre modernitate şi spre Occident n-a venit de la început şi că ea a corectat o înclinaţie nativă spre tradiţia locală, creînd un anumit con­flict, rezolvat, cel puţin stilistic, în favoarea celei din urmă. După studii temeinice şi documentate, între care monografia despre Agârbiceanu, în descendenţa unui D. Popovici, Mircea Zaciu a trecut pe neaşteptate la maniera critică şi istorică a şcolii bucureştene, îndeobşte respinsă de şcoala clujeană, fără a-şi trăda însă vocaţia de pedagog şi de cercetător al izvoarelor. Spiritul transilvan a fost pînă tîrziu pentru Mircea Zaciu, care nu s-a despărţit niciodată de Cluj, însoţit de o ciudată nostalgie. Doar că a fost transferat din cărţile lui de critică în paginile de memorii, în reconstituirea biografică, în evocarea atmosferei inefabile a locurilor, întîmplărilor şi oamenilor în mijlocul cărora se născuse şi trăise. Foştii lui elevi nu mai sînt la fel de sensibili la această atmosferă. In ei, modernitatea a biruit definitiv tradiţionalismul. Aceasta a fost lecţia cea mai de seamă a profesorului. Nu mă pot opri acum, după dispariţia subită şi dureroasă a lui Mircea Zaciu, să mi-l reamintesc, laolaltă, cu criticul, pe om. în cele trei decenii scurse de cînd ne-am întîlnit, am devenit prieteni. Au fost lungi perioade în care, venind Mircea la București sau mergînd eu la Cluj, petreceam împreună zile sau măcar ore. Sînt ani buni, aproape un deceniu şi jumătate, de cînd am făcut Paştele la el, la Cluj, mai spre sfîrşitul lui aprilie şi începutul lui mai. Primul lucru care mi-a înflorit în minte, la aflarea veştii năucitoare a morţii lui, au fost acele zile de discuţii nesfîrşite şi de plimbări prin oraş sau prin Grădina Botanică. Am fost cu el şi în împrejurări rele, o dată la o clinică pentru un consult, unde îl cunoşteau toţi şi am putut beneficia de o atenţie pe care i-o datorez pe de-a-ntregul. Tre­burile îl aduceau adesea la Bucureşti. Şedinţele de Consiliu al Uniunii Scriitorilor erau cel mai important prilej. Istorice şedinţe, al căror grefier de bună voie s-a dovedit a fi, consemnînd totul şi făcîndu-l public, după 1989, în volumele de Jurnal, cele mai preţioase, pînă astăzi, documente ale vieţii noastre literare din anii din urmă (cincisprezece, aproape) ai comunismului. Mircea Zaciu a fost un om demn şi rezervat în raporturile personale, capa­bil de tandreţe şi devotament, dar ascunzîndu-şi ardeleneşte emoţiile. O dis­tincţie naturală îl făcea imediat remarcat în orice adunare. Se îmbrăca elegant, cu fineţe clasică, fără nimic strident, l-am admirat cu toţii sacourile lui cu tăietură englezească. Era plăcut, cald, generos, dar şi susceptibil,în măsura în care ţinea să i se întoarcă gentileţea şi prietenia. Ne apropiau multe. Ne despărţeau puţine, îndeosebi, pesimismul lui incurabil, eu fiind un optimist la fel de incura­bil. Cădea lesne pradă depresiilor. Dădea atunci fuga la Bucureşti să mă vadă. Am simţit că naivitatea mea expansivă îi face bine. Mi-a şi mărturisit-o. Mă mîn­­dresc a fi fost uneori balonul de oxigen de care spăimosul şi catastroficul meu prieten avea nevoie. Ne-am "răcit" de cîteva ori, din vina mea şi din cauza sus­­'' '' ăţii lui. N-am învăţat niciodată să-l cunosc atît de bine, în întortochea­cei­­a lui sensibilitate, încît să nu-l rănesc, fără intenţie, desigur, fără motiv, după socotinţa mea, care însă părea, în ce-l priveşte, curată nesocotinţă. Astăzi, dacă ar citi aceste glose ce se vor un necrolog, ar rîde, poate, de toate acestea. Sau n-ar rîde: m-ar privi cu zîmbetul lui ce se închidea treptat, ca anumite flori, seara, pînă la a semăna cu o mască de o indicibilă melancolie şi m-ar lăsa la fel de nedumerit ca întotdeauna. După Marian Papahagi, după Ioana și Liviu Petrescu, iată, nici Mircea Zaciu nu mai este. Imbătrînim tot mai singuri și mai trişti. _ de HiMi/ze “THjungte&cu

Next