România literară, aprilie-iunie 2000 (Anul 33, nr. 13-25)

2000-04-05 / nr. 13

4 CRONICA LITERARĂ tim­e 1­0%C&timZR O viaţă trăită prea repede R­EDACŢIA revistei Manu­­scriptum a realizat şi pus în circulaţie un număr special Cristian Popescu, însoţit de o ediţie ana­statică a unui voluminos caiet-manuscris al poetului, dăruit de el pictoriţei Laura Covaci. Ambele tipărituri se remarcă prin profesionalism şi bun-gust (printre cola­boratori se numără şi vestitul grafician Mircea Dumitrescu) şi, fiind complemen­tare, compun portretul destul de clar al unui scriitor care rămăsese învăluit în mis­ter, din cauza morţii lui la numai 36 de ani. Atât, numai 36 de ani (neîmpliniţi) a trăit Cristian Popescu! S-a născut la 1 iu­nie 1959 şi a murit la 21 februarie 1995, în acest scurt interval a reuşit să-şi facă studiile ( a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti în 1990), să publice trei cărţi (Familia Popescu, poeme, col. “Cartea cea mai mică” a re­vistei Convingeri comuniste, 1987, Cu­vânt înainte, poeme, Buc., CR, col. “De­but”, 1988, Arta Popescu, poem 1987- 1993, Buc., Societatea “Adevărul”, 1994), să devină membru al Uniunii Scriitorilor, să lucreze ca redactor-șef ad­junct la Nouăzeci, supliment al revistei Luceafărul (1990-1993) şi ca redactor la ziarul Adevărul (1994), să colaboreze cu poeme şi eseuri la multe alte publicaţii, să pregătească, împreună cu regizorul Alexander Hausvater textele pentru două spectacole de teatru de mare succes :“...au pus cătuşe florilor” de Fernando Arrabal şi La ţigănci de Mircea Eliade). A reuşit, totodată, sâ-i farmece pe mii de cititori cu un mod nemaiîntâlnit de a scrie poezie în limba română, sâ pro­voace emulaţie în mediile literare pe care le frecventa şi sâ facă (încă o dată) din banalul nume Popescu un nume cunos­cut. Moartea sa neaşteptată nu numai că i-a întristat pe iubitorii de poezie, dar i-a­u lăsat dezorientaţi: poetul îşi trăise viaţa prea repede, astfel încât aproape nimeni n-avusese timp să-l înţeleagă, afirmării lui, pe vremea când citea ver­suri la cenaclul “Universitas” din Bucu­reşti, condus de sobrul critic literar Mir­cea Martin, sau participa la boema litera­ră, era coleg, prieten, tovarăş de suferin­ţă, rival, partener de discuţii etc. cu Ioan S. Pop, Mihail Gălăţanu, Daniel Bănu­­lescu, Diana Manole, Gabriel Stânescu, Lucian Vasilescu, Horia Gârbea, Savia­­na Stănescu, Marius Oprea, Caius Do­­brescu, Simona Popescu, Valentin Iacob, Ştefan Damian, Paul Vinicius, Radu Ser­giu Ruba, Cătălin Ţârlea, Augustin Ioan, Cristian Tudor Popescu şi încă mulţi alţii. Toată această pleiadă de nou-veniţi a rămas pe nedrept în umbra generaţiei “optzeciste”, care şi-a organizat mai bine succesul şi care şi acum se află în ofen­sivă (asemenea soldaţilor vietnamezi, in­capabili, după mulţi ani de război, sâ se mai întoarcă la munca paşnică). Este re­gretabil că se întâmplă aşa, întrucât prin­tre “nouâzecişti” există mulţi autori cu personalitate, inteligenţi şi inventivi, ca-­ pabili să scrie texte de o expresivitate violentă, cum n-au scris cei dinaintea lor, în mod paradoxal, o literatură cu ade­vărat agresivă, care clatină până aproape de răsturnare barca obişnuinţelor noastre literare, este mai puţin cunoscută decât una narcisistă şi minoră (excepţie fă­când, bineînţeles, scrierile celor doi vi­zionari deghizaţi în textualişti, Mircea Cârtărescu şi Matei Vişniec). Unii dintre “nouâzecişti” sunt pre­zenţi cu texte în recentul număr special al revistei Manuscriptum. Fiecare îl evo­că pe Cristian Popescu din perspectiva lui, colaborând la compunerea unui inso­lit portrait en miettes (pentru a parafraza un titlu al lui Eugen Ionescu). Mihail Gălăţanu îşi aminteşte cum scria tânărul poet: “Scria pe nişte caiete negre, cu co­­perţi groase [...]. Avea obişnuinţa de a relua întodeauna pe o pagină nouă poe­mul de pe pagina anterioară, pentru ca să îl bibileascâ [...]. Răsfoind caietul, pe care mi-l lăsa uneori ca sâ mă consulte în privinţa textelor nou-scrise, am văzut că în caiet poemele erau reluate de câte cinci sau şase ori. Alteori, cam de zece ori sau mai mult.” Cristian Tudor Po­pescu descrie scena “scuturării” febrilu­lui autor de propria lui boală: “N-am să-l uit niciodată cum şi-a smuls parcă o că­ciulă imaginară, trântind apoi cu palma de masă: «Nu mă mai lasă chestia asta de pe capul meu» - îi jucau ochii în lacri­mi.” Saviana Stânescu afirmă că manu­scrisele lui semănau cu “ierbarul unui savant îndrăgostit de natura umană sau al unui puber candid, bântuit de spasme erotice, eretice, nevrotice şi, desigur est­etice”. Şi aşa mai departe. Acestor evocări li se adaugă lapida­rele studii critice semnate de Alexandru Condeescu şi Mircea Martin. Alexandru Condeescu­ caracterizează inspirat natura caietului-manuscris: “Din munca neoste­nită şi înfrigurată a acestui «om-al-le­­nei», cum se defineşte cu încântare unde­va, a rezultat un soi de jurnal cotidian, nocturn şi liturgic, menit sâ-i aducă prin scrierea lui acea linişte a uitării dată sieşi de contemplarea la nesfârşit a imaginilor propriei morţi (apocalips, sfârşit) ca o vindecare temporară prin «ordinea cos­mică a artei» de spaimele realităţii hao­tice ce nu-i dădeau niciodată pace.” La rândul său, Mircea Martin explică în câteva fraze - care vor fi probabil de multe ori citate - modul în care se re­flectă în opera poetului conştiinţa morţii: “Moartea n-a fost pentru Cristian Po­pescu o abstracţie, o amânare, o exterio­ritate radicală; dimpotrivă, o proximitate concreta, o componentă a vieţii, o imi­nenţa continuă. Conştiinţa acută a morţii îl va fi făcut să persevereze în insuporta­bil, să trăiască într-o exacerbare şi trepi­daţie nervoasă continuă, lăsând impresia că­­şi-a legat direct poezia de artere, de viscere, de senzorii trupului. De aici, tra­gicul conţinut în poemele sale, în ciuda idilismului lor declarat, în ciuda umoru­lui de atâtea ori debordant.” Foarte sugestive sunt şi fotografiile realizate de Dora Stânescu la lansarea cărţii lui Cristian Popescu, Arta Popescu, în 1994, în Piaţa Universităţii. Autoarea fotografiilor a ştiut să vadă umorul tână­rului poet, plăcerea lui de-a se juca, dar şi o anumită oboseală de om care a înţe­les mai multe decât alţii. Deşi mozaicat, portretul care rezultă din combinarea acestor evocări-caracte­­rizări este coerent. Cristian Popescu avea destin de scriitor, nu era doar o persoană care scria. Scrisul reprezenta sensul însuşi al vieţii lui. Despre Cristian Popescu nu se poate spune: a trăit şi a murit. El şi-a cheltuit viaţa, dând-o în schimbul literaturii. Portrait en miettes­ RISTIAN POPESCU aparţi­ne (convenţional) generaţiei “nouâzeciste”, în perioada „Arta popescu" Cristian Popescu, “Arta Popescu” (caiet de format mare, însumând 468 de pagini, cu texte scrise de mâna autorului, ediţie anastatică). Se difuzează împreună cu numărul special Cristian Popescu al revistei Manuscriptum. România literară Cărţi primite la redacţie • Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii (compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona), vol. I-II, traducere din limba portugheză, prefaţă, note şi indice tematic de Dinu Flămând, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000, 284+236 pag. • Nicolae Balotă 75, volum omagial (cuprinde poeme, eseuri, comentarii cri­tice, evocări etc. semnate de Ion Vartic, Petru Poantă, Ion Simuţ, Eugen Uricaru, Alexandru Vona, Irina Petraş, Laurenţiu Ulici, Sanda Cordoş, Constantin Ţoiu, Dumitru Chioara, Michel Solomon, Nicolae Steinhardt, Ioan Ploscaru, Mihai Rădulescu, Adrian Popescu, Ştefan Borbély, Mircea Popa, Michael Finkenthal, Fabian Anton, Marta Petreu, ca şi câteva texte inedite ale sărbătoritului: însemnările unui adolescent teribil, Variaţii pe tema timpului, însemnări din Caietul verde, Solilocviu în amurg), Cluj, Biblioteca Apostrof, 1-2/ 2000, 212 pag. • Ion Şiugariu, Viaţa poeziei, critică literară, ediţie şi tabel cronologic de lect. univ. dr. Marcel Crihană, timişoara, Ed. Marineasa, 1999, 392 pag. • Constantin Mohanu, Victor Eftimiu, monografie, cuvânt înainte de Geliu Maksutovici, București, Ed. Ararat, 1999, 394 pag. • Liviu Ioan Stoiciu, Poemul animal (crepuscular), versuri, Deva, Ed. Călăuza, 2000, 144 pag. • Mihaela Ursu, Optzecismul şi promisiunile postmodernismului, Pitești, Ed. Paralela 45, col. “Debut’’, seria “Eseuri”, 1999, 142 pag., 15 000 lei. • Ion V. Strătescu, îngerul Venetian, București, Casa Editorială Odeon, 2000 (roman), 368 pag. V........... .............................­...............­..................................J) Manuscriptum, 1-4/ 1999, număr special Cristian Popescu (cuprinde foto­grafii de Dora Stânescu și texte de Alexan­dru Condeescu, Radu Sergiu Ruba, Cătălin Ţîrlea, Cristian Tudor Popescu, Saviana Stânescu, Cristian Popescu, Ho­ria Gârbea, Dan-Silviu Boerescu, Gavriil Pinte, Diana Manole, Mihail Gălățanu, Mircea Martin). POPESCU ți ARTA PROGRAMME . jteisjef ............vVarr...... 1 '«m»*** Schiorul de pe pachetele de ţigări “Bucegi” N­U ESTE deloc exagerată comparaţia care s-a făcut în­tre manuscrisele eminesciene şi cele râmase de la Cristian Popescu. Se poate sesiza, bineînţeles, o diferenţă de anvergură a gândirii, dar gradul de mobi­lizare intelectuală este acelaşi. După cum­ reiese din cele 468 de pa­gini de manuscris care formeazâ caietul editat de Manuscriptum, Cristian Popes­cu studia atent lumea, îşi supraveghea propria viaţă sufletească, experimenta posibilităţile cuvintelor limbii române, încerca sâ se exprime prin intermediul unor desene, îşi nota titlurile unor vii­toare scrieri. Caietul reprezintă docu­mentul explorării a tot ceea ce poate deveni poezie. Nu este vorba doar de prozaica exis­tenţă a familiei Popescu, a cărei conver­tire în poezie este deja binecunoscută (“Toată familia mea benchetuieşte la lo­cul familial. Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe.”), ci şi de oricare element al vieţii de fiecare zi care intră în raza atenţiei poetului. Schiorul desenat pe pachetele de ţigări “Bucegi” îl face pe Cristian Popescu sâ viseze: “Sincere condoleanţe. Mama, soţia, bunicul şi nepoţii vor păstra o neştearsâ amintire celui ce­ a fost dragul şi iubitul lor Popescu, în lunile şi anii în care aces­ta nu va mai fi printre noi. Dar cine a fost dragul şi iubitul lor Popescu? El a fost chiar modelul. Minu­natul model dupâ care s-a desenat schio­rul coborând în plină viteză, zâmbind fe­ricit sub cerul senin. Schiorul cu ochelari de soare, survolând munţi şi văi, pante abrupte, coaste întregi. Schiorul desenat pe orice pachet de ţigări «Bucegi»” Poetul încearcă­­ şi reuşeşte - sâ va­lorifice în poezie până şi retorica propa­gandei comuniste: “Stimaţi tovarăşi, Pe baza realizărilor de pânâ, pe baza succeselor înregistrate...” Urmează formularea ingenios elabo­rată a unei propuneri sarcastice de a adopta un plan privind ... moartea: “Tovarăşi! Acesta este Unicul, Ade­văratul, Marele nostru CINCINAL! Sin­gurul pe care, într-adevâr, trebuie sâ-l în­deplinim­. Şi, poate, chiar înainte de ter­men!” Poetul nu se mulţumeşte să arunce în derizoriu, cu verva lui mefistofelică, stereotipiile lingvistice ale discursurilor oficiale; el reconsideră aceste stereotipii, le conferă un sens metafizic. «Cristian Popescu a fost un Robinson Crusoe al poeziei, care a inventariat şi valorificat inteligent ceea ce a găsit pe insula existenţei lui. Nr. 13­­ 5-11 aprilie 2000

Next