România literară, iulie-septembrie 2000 (Anul 33, nr. 26-38)

2000-07-05 / nr. 26

CRONICA LITERARĂ ÎNTÂMPLĂRI ÎN SUPRAREALITATEA IMEDIATĂ Un dar făcut cititorilor P­ENTRU cunoscătorul de poe­zie, volumul Inima ca un pumn de boxeur este un frumos dar, pe care i-l fac Nora Iuga, ca autoare, Gheorghe Grigurcu, ca semnatar al pre­feţei, Nicolae Ţone, ca editor şi Ministerul Culturii, ca... furnizor de bani. Gheorghe Grigurcu este, ca de obicei, în formă, scriind despre poezie. în plus, neinfluenţat de ierarhia literară existenta, o propulsează decis - şi justificat - pe Nora Iuga printre “vocile de seamă ale lirismu­lui românesc actual”. Nicolae Ţone are meritul de a promo­va, în general, cartea de poezie elegantă, cea de acum fiind numai unul dintre exemplele posibile. Ministerul Culturii trebuie felicitat pentru clarviziunea cu care finanţează publicarea literaturii de bună calitate. Iar Nora Iuga... Despre Nora Iuga ar fi mai multe de spus. S-a născut la 4 ianuarie 1931 în Bu­curești şi este o cunoscută germanistă. A publicat până în prezent zece volume de versuri (Vina nu e a mea, Buc., EPL, 1968, Captivitatea cercului, Buc., CR, 1970, Scrisori neexpediate, Buc., CR, 1978, Opinii despre durere, Buc., CR, 1980, Inima ca un pumn de boxeur, Buc., CR, 1983, Piaţa cerului, Buc., CR, 1986, Cântece, Buc., CR, 1989, Dactilografa de noapte, Buc., CR şi ASB, 1996, Capricii periculoase, Buc., Ed. Vinea, 1998, Spita­lul manechinelor, Buc., Ed. Universal Dalsi, 1998), din care a selectat, cu bun­­gust, textele pentru “ediţia definitivă” de acum. Cartea îl cucereşte pe cititor­­ pe citi­torul competent­­ de la prima pagină şi îl ţine captiv până la ultima. Principalul ele­ment de atracţie îl constituie firescul cu care poeta trece de la viaţa de fiecare zi la suprarealitate. Limbajul poeziei supra­realiste este parcă limba ei maternă. Place, apoi, lipsa de cochetărie - ceea ce nu înseamnă lipsă de feminitate. Aşa cum o balerină apare în faţa publicului fără o îmbrăcăminte sofisticată, fără mărgele şi brăţări, Nora Iuga ni se înfăţişează în nudi­tatea gândirii ei poetice. Ea joacă totul pe cartea inteligenţei artistice, într-un mod tranşant şi curajos. Imaginaţia dezlănţuită P­OEME scrise de Nora Iuga acum mai bine de treizeci de ani surprind printr-o forţă controlată a imaginaţiei la care se ajunge, de obicei, după o îndelungă experienţă a scrisului. Autoarea îşi dezvoltă fără ezitare intuiţiile stranii pe care le are în împrejurări ne­semnificative pentru alţii. Ce remarcă o femeie obişnuită cînd se priveşte în apa unui lac? Ea remarcă, fârâ îndoială, cum îi sta pârul, ce a mai rămas din machiaj, da­că s-a bronzat sau nu. Poeta vede altceva şi anume amestecarea imaginii vieţuitoarelor din apă cu propria ei imagine. Iar aceasta interferenţă a doua lumi îi trezeşte amintiri posibile, pe care le povesteşte cu natu­raleţe: “Mă privesc în lac,/ O broască îmi sa­re în ureche,/ o broasca îmi iese din gură,/ o broască mi se-nfăşoară în păr/ şi râsul meu e un orăcăit de apă/ posedată de lună.// Am fost o dată eu/ un zeu primitiv,/ decapitat la piciorul trestiilor?/ Capul mi-e o piatră/ pe care apele au spălat toate lini­ile./ îngenunchez în mlaştină,/ cântându­­mâ în începuturi/ şi dincolo de ele./ Numai mormolocii/ îmi alunecă printre degete/ şi mi-e frică de propria-mi atingere/ ca de veşnicie.” (Oglinda) Alunecarea rapidă din proza vieţii în metafizica este acrobaţia poetică pe care Nora Iuga o practică şi în prezent, cu o si­guranţă uimitoare. Iată ca exemplu un scurt poem din volumul Spitalul mattechi­­nelor publicat în 1998: “un măr/ un cuţit/ mâna mea corupe materia/ mâna mea e şarpele/ acestui pa­radis” {punct) Puţini poeţi români de azi au o imagi­naţie atât de promptă şi impetuoasă. Nu este vorba de o simpla gândire asociativă şi cu atât mai puţin de o fantezie frivolă, creatoare de jocuri de artificii, ci de o ener­gie artistică ieşită din comun, care obligă realitatea să-şi dezvăluie suprarealitatea. Imaginaţia Norei Iuga este şi o armă­­pentru deţinerea căreia poeta ar trebui să aibă o autorizaţie). Cu ajutorul ei, ca sub efectul unui laser, un semen antipatic poate fi transformat în orice, de exemplu într-o roată de căruţă: “El era totdeauna cuminte/ şi cu mâinile legate de picioare/ se-nvârtea co­vrig/ pe-o osie de căruţă/ şi nu scârţâia niciodată.” (Portret) Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu ca poetei să nu-i vină ideea să scrie pam­flete. Dacă ar face-o, nu ne-ar mai rămâne decât să ne ferim din calea ei, ca sâ nu-i cadâ privirea asupra noastră. Poezia cu personaje C­A ŞI Mircea Ivănescu sau Emil Brumann, Nora Iuga îşi multi­plică uneori identitatea poetică, creând personaje. Tradiţionala persoana întâi a poeziei devine cu uşurinţa persoana a treia. Este o punere în scenă care nu seamănă, însă, nici cu coregrafia de umbre a lui Mircea Ivănescu, nici cu ceremoni­­alurile plăcerii din poezia lui Emil Brumann. Nora Iuga face să se mişte un carusel de euri derizorii şi tragice, care îşi deplâng nefericirile ignorate de toată lumea. Ilustrativ în acest sens este un ciclu de poeme care apare acum pentru prima dată într-un volum, Autobuzul cu coco­şaţi. Printre personaje se distinge un anu­me sam, de profesie poet - într-o vreme în care nimeni n-are nevoie de poeţi: “ssst faceţi linişte/ sam îşi scrie poemul/ vede cum vaporul/ se apropie de capătul străzii/ vede apa neagră deşirându­­se lent/ vede bucla unei fetiţe/ răsucite pe­­un deget uscat/ sam umblă pe cer/ trebuie să ajungă la mecca/ sâ cumpere mere” (sam umblă pe cer) Două lucruri trebuie deci să facă un poet: să ajungă la Mecca şi să cumpere mere. Prin aceasta observaţie sarcastică, Nora Iuga îşi pune în discuţie, de fapt, pro­­pria-i condiţie, în binecunoscutul ei stil de­cis şi dramatic. Uneori, sam vorbeşte el însuşi la per­soana întâi (o persoana întâi deschisă în persoana a treia!): “am ieşit pe dig/ să-mi scutur hainele de viaţă/ sunt disperat/ sunt un cimpanzeu părăsit/ n-am veşti de la tine/ nu-l găsesc pe elohim/ nu ştiu unde l-am pus/ în cutia cu scule n-a rămas/ decât un cui ruginit/ ce sam sunt şi eu/ mi-am lăsat personalitatea/ în autobuz pe scaunul de lângă fereastră/ ea nu se vede dar se simte/ e caldă şi moale/ ca o plăcintă cu brânză” (sam îl caută pe elohim) Când apare în prim-plan minodora, se schiţează un roman de dragoste, remar­cabil prin simularea inteligentă a naivităţii: “mama mi-a spus:/ minodora nu te mai gândi la sam/ când te duci la piaţă/ gân­­deşte-te la varză şi la costiţă/ fii o femeie cuviincioasă/ ce parcă beethoven i-am zis/ nu se gândea nu-i cânta şi lui/ tot timpul pasărea în cap?/ bine dar beethoven a spus mama/ a luat cârpa de praf/ şi a început să şteargă urechile geniului” (minodora îl visează pe sam) Poeta are, de altfel, experienţă în con­struirea unor romane fulgurante - castele de nisip înălţate pe ţărmul poeziei. Un ase­menea roman este ciclul de poeme Scrisori neexpediate, subintitulat Roman de provincie 1920. Schimbul de “scrisori” dintre El şi Ea constituie un duet liric plin de farmec: “Ea , Ar trebui să plec, sâ-ntâlnesc nişte oa­meni/ să mai aflu veşti, să-mi rezolv nişte 4 România literară Cărţi primite la redacţie • Lumi în destine (Memoria generaţiilor de început de secol din Banat), volum coordonat de Smaranda Vultur, ilustraţiile sunt extrase din arhiva Grupului de Istorie Oralâ şi Antropologie Culturală, Fundaţia “A treia Europă”, Bucureşti, Ed. Nemira, 2000, 368 pag. • Ionel Amăriuţei, Privind printr-un ochean întors, versuri, Deva, Ed. Călăuza, 1999, 72 pag., 10 000 lei. • Simion Bârbulescu, Din perspectiva altfelităţii, profiluri şi eseuri, Ceraşu, Ed. Scrisul Prahovean, 1999,196 pag. • Simion Bârbulescu, Cuvinte nemuritoare (Sublima eschivă a limbajului revelat), marginalii la Evanghelia după Ioan, eseu, Ceraşu, Ed. Scrisul Prahovean, 1999,104 pag. • Ion Codrescu, Mountain Voices/ Vocile muntelui, ediţie bilingva englezo-româ­­nâ, prefaţă de Susumu Takiguchi, introducere de H.F. Noyes, AMI­ NET International Press (carte publicată în cadrul programului Festivalului Mondial de Haiku, Londra Oxford, 25-30 august 2000, Marea Britanie), 224 pag. • Grigore Chiper, Violoncelul şi alte voci, proză scurtă, Timişoara, Ed. Augusta, 2000,92 pag. • Doina Ioanid, Duduca de marţipan, poeme, Ed. Univers, colecţia “Prima verba”, Bucureşti, 2000, 52 p. • Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze, roman, Ed. Univers, colecţia “Prima verba”, Bucureşti, 2000, 312 p. • Iulia Petrescu, Răfuiala, teatru, Ed. Univers, colecţia “Ithaca” - Scriitori români din exil, București, 2000, 128 p. • Nichita Danilov, Suflete la second hand, poeme, Ed. Vinea, București, 2000, p.86 P- X Nora Iuga, Inima ca un pumn de boxeur, prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, Ed. Vinea, col. “Ediţii definitive”, 2000, 288 pag. probleme­ băneşti; lenevesc în aceste scrisori ca-ntr-un­ pat comod şi curat şi mâ descopăr atât de senină/ şi de banală de parcă m-am vindecat de o boală”. “El­e şapte, e seară, răsfoiesc un ziar, întâmplările/ acestei planete ca reclamele luminoase apar şi/ dispar şi oamenii se agaţă cu disperare de ştiri,/ de rătăcirile unor vapoare, de catargele scufundate/ în amintiri.” "locuri literare G­ravitatea poeziei scrise de Nora Iuga nu este incom­patibilă cu spiritul ludic. Poeta are o întinsă cultură literara care îi permite să se joace dezinvolt de-a literatura. Ea o evocă, de pildă, pe Mata Hari, în versuri care râsuna ca un vals ascultat la patefon: “eu am iubit-o pe Mata Hari nu-mi spuneţi mie că nu e frumos­ numai pe mine Mata Hari/ m-a dus pe aripi în ţara de jos// şi ce pistruială lalea de Olanda/ cu aur stropită lalea de Olanda/ ce palizi baroni cu briciul în mână/ îi tăiau o petală pe săptămână” (lalea de Olanda) Este o desuetudine intenţionată, o for­mă de răsfăţ liric care dovedeşte rafina­ment. Cu aceeaşi artă, poeta face sâ răsune muzica versurilor populare româneşti, întrerupând-o din când în când spectacu­los cu circul câte unui neologism: “Miron Vodă, domn incert/ Cum pot somnul sâ ţi-l iert/ După mirul Dumitale/ Au căzut trei carnavale/ După zvonul tău pierit/ Trei fanfare-au amuţit/ Dansatoare negre-n bumbi/ S-au ascuns pe sub po­rumbi/ Şi-n flori albe de cucuta/ Ochii duşi ţi-i mai sărută/ Lăutari cu dinţii mari/ Te­­au urcat pe armăsari/ Şi ţi-au pus în palma grea/ Inima de acadea.” (închinare) Trebuie spus însă câ şi în aceste texte livreşti răzbate un fior existenţial. De fapt, Nora Iuga se joacă de-a jucatul, în timp ce râde şi-i antrenează pe cititori la o beţie de literatură, sufletul ei se sfâşie de nostalgii niciodată stinse: “Şapte stoluri de comete/ îmi fac rană în perete/ Şi mă-ntorc ca roata florii/ Să-mi asmut colindătorii/ Poate unul să-mi găseascâ/ Scoica inimii cereasca” (întâia vestire de cocon) “Foaie verde trei cosaşi/ Peste munte duce-m-aş/ Peste codru cu răcori/ Să-mi dea cetina fiori/ Peste codru cu izvoară/ Sâ mă fac din nou fecioară. ” (Şi să joc sub luna nouă) Personalitate proteică, pe care nimeni nu poate s-o reţină mai mult de­ o secundă în faţa unei definiţii, Nora Iuga are totuşi în scrisul său câteva elemente constante: îndrăzneala imaginaţiei, dramatismul, sen­sibilitatea atât de intensă încât izbucneşte uneori în trăiri incendiare. După încheie­rea spectacolului poeziei ei, îți trebuie un moment de reculegere înainte de-a începe sâ aplauzi. ■ Nr. 26­­ 5-11 iulie 2000

Next