România literară, octombrie-decembrie 2000 (Anul 33, nr. 39-52)
2000-10-04 / nr. 39
Onesti-Tescani “Zilele culturii călinesciene” A XXXII-A EDIŢIE a “Zilelor culturii călinesciene” a avut loc între 21-23 septembrie la Oneşti şi Tescani. Prima parte a zilei de 21 septembrie a fost consacrată prezentării revistelor România literara, Ateneu, Mozaicul, Jurnalul literar a unor noi apariţii editoriale de la editurile Corgal Press, Aristarc, Muzeul Literaturii Române. Deschiderea oficială a manifestărilor de la Oneşti şi Tescani a avut loc în seara aceleiaşi zile la Casa de cultură din Oneşti. Cuvântul inaugural a fost rostit de prof. Constantin Th. Ciobanu, preşedintele Fundaţiei Naţionale “G. Călinescu”. Acad. Solomon Marcus a prezentat prelecţiunea “Metafora ca dictatură”. A urmat un moment muzical cu Teodora Enache şi Jean Stoian. A doua zi, la sediul Fundaţiei Naţionale “G. Călinescu”, s-a desfăşurat “Colocviul de literatură contemporană” cu tema: “Revizuirea valorilor literare”. Moderatori: criticii Gabriel Dimisianu şi Dan C. Mihăilescu. Tema propusă a stârnit interesul participanţilor, în majoritate profesori şi elevi. Problema prezenţei în manuale a scriitorilor contemporani precum şi a felului în care sunt studiaţi autorii clasici în şcoală a încins spiritele. A fost adus în discuţie chiar şi buclucaşul număr al Dilemei în care a fost “atacat” Eminescu. Şi-au expus punctele de vedere, printre alţii, Ileana Mălâncioiu, Solomon Marcus, Elena Bulai, Const. Th. Ciobanu, Gabriel Fomica, Ioan Groşan, Ioan Tudor Iovian, Felix Lupu, Paul Vînicius, Aurelian Zisu, prof. Daniela Rădocea, Dan Dumitrescu, Dumitru Buzatu. La Tescani, în ultima zi a manifestărilor, s-a desfăşurat simpozionul “Ştiinţa, cultură, civilizaţie”, coordonat de Solomon Marcus. Au fost prezentate comunicări de o diversitate deconcertantă, tematic vorbind, de la problema primilor europeni creştinaţi de Apostolul Pavel la aceea a ceangăilor (exista ceangăi sau sunt doar o “ficţiune etnică”?) sau la acelea a gestionării crizelor create de dezastrele naturale. în continuarea simpozionului a avut loc un recital liric în cadrul căruia au citit din poemele proprii: Alexandru Dumitru, loan Tudor Iovian, Felix Lupu, Madalina Pașcalâu, Paul Vînicius, Aurelian Zisu. în final, poeta Ileana Mălâncioiu a citit câteva poeme din volumul său antologic apărut la Editura Polirom. (Rep.) Nr. 39 , 4-10 octombrie 2000 ACTUALITATEA România literară 3 Despre violenţă, câte ceva ESTE UN fapt notoriu că noi românii, mereu încălcaţi, cutropiţi şi năpăstuiţi, am replicat cu moderaţie când ne-a venit bine, opresorilor noştri, în trei secole, trei mai focoşi voievozi au dat iama printre vrăjmaşi, ceilalţi, paşnici “hospodari”, au dat urmare bătrâneştii vorbe că nu-s vremile sub om, cel mai bine fiind să-ţi cultivi ograda, în termeni culţi, boicotând istoria. Vlad Ţepeş, care a întors răul împotriva răului, urcând în ţeapă o întreagă oaste otomană, rămâne un caz izolat şi atât de controversat încât nu tocmai puţini istorici (şi romancieri!) se încearcă a demonstra că omul era un moralist, ultragiat în convingerile sale etice, un delicat ce nu se cunoştea. Despre blândeţea înnăscută a românului şi fenomenala lui capacitate de îndurare, despre ştiinţa uitării şi iertării la români s-a scris mult în trecut, cu ecouri până în zilele noastre. Calităţi somatice care, fireşte, înlăturau ideea că violenţa socială, cruzimea, sălbatice reflexe de reacţie s-ar putea cuibări în sufletul nostru, pângârindu-l, în perioada preafericiţilor ani de dinaintea primului război mondial, crima sadică pe care o comisese fiul generalului Candiano-Popescu asupra unei mai vârstnice partenere, în perioada dintre cele două mondiale războaie, asasinarea de către Sile Constantinescu a propriilor părinţi, crimele lui Berila sau uciderea, prin otrăvire, a Titei Cristescu au produs o mare vâlvă. Câte o crimă sentimentală răzbunând onoarea vreunui soţ înşelat era, destul de frecvent, achitată la Curtea de Juri, în presă, rubrica dedicată crimei şi delictelor purta denumirea de “fapte diverse”, cu o treapta numai deasupra celei intitulată “Fel de fel”. Cât priveşte viaţa de zi cu zi din cele patru decenii de comunism, cititorul va răsfoi zadarnic presa timpului spre a se edifica asupra impactului social al violenţei şi crimei. Cu excepţia cazului Râmaru, mediatizat în cele din urmă, nici pomeneală de atacuri la persoană, violuri, omoruri, într-o societate ce se apropia de perfecţiune pe măsură ce se năştea şi creştea omul nou, de impecabil comportament civic. Exista pedeapsa cu moartea, dar ea se aplica “bandiţilor” politici, adversarilor la şefie, delapidatorilor din bunul public. O sustragere de peste o sută de mii de lei din patrimoniul de stat se pedepsea prin împuşcarea la zid, în aceeaşi vreme în care un triplu asasinat aducea tot atâţia ani de temniţă precum cârtirea, între patru ochi, împotriva regimului sau ascultarea postului de radio Europa Liberă. Dacă nostalgicii noştri, în rânduri lărgite, gândesc că pe atunci ţăranii nu se mai omorau la un ţoi de ţuică, mânuind greble, mahalagiii cu şişul, iar orăşenii, în lipsa armelor de foc, cu ce apucau şi la nevoie cu mâinile goale, că nu aveau loc violuri şi nici chiar încăierări - treaba lor. Este adevărat că în acei ani violenţa organelor de stat se manifesta cu o asemenea eficienţă, încât cea socială se mulţumea cu locul secund. Suprafaţa societăţii arăta ca o apă calmă, iar ce se petrecea la fund nu se zărea, din pricina stratului gros de nămol. Statistic, criminalitatea scădea din an în an şi, în bună logică, dacă nu ar fi intervenit actul din decembrie ' 89, ea ar fi fost de mult eradicata. Numai că, într-un sumbru acord, agenţi infernali din Vest şi Est hotărâseră altfel. Şi iată, zece ani trecură, zece doar, dar ce schimbare şi ce prefacere. Smuls din aromeala lui milenară, dotat cu celular, ciobănaşul mioritic roti nâpraznic bâta, izgonindu-i la repezeală pe prezumtivii ucigaşi, iar dacă tot luase avânt, o propti în ţeasta tătâne-sau, ce se făcu zob. Modelul oriental al îngâduinţii fără de margini - precum că altfel nici nu se poate, nici nu se cade -, fu deîndată părăsit pentru paternul occidental al spontanei reacţii. Se ştie că marile popoare care au făcut istoria în pulsiunile lor, numai blânde nu sunt. Cine n-a auzit de furia francese a celui mai raţional popor din lume, de brutalitatea neamţului, când i se comandă, de recea decizie a britanicului, când îi sunt puse în joc interesele, de uzul armelor de foc la americanul între patru şi nouăzeci şi patru de ani? Suntem alţii. Priviţi costumaţia oamenilor de pe stradă, forfota drumurilor, amintiţi-vă de tema înfăţişare a şoselelor şi bulevardelor, când şi când străbătute de câte o camionetă Tudor Vladimirescu, de câte un Wartburg resemnat, de câte o bunicească Pobedă şi cătaţi la numeroasele limuzine de cele mai noi tipuri ale celor mai scumpe mărci, făcute şi ele de ruşine de jeep-urile cu care, dacă nu cutreieri savana, te îndrepţi către bar, în plină construcţie de vile cu garaje multiple, peisajul naţional se modifică grabnic, în acea vie transformare capitalistă de pe urma căreia profităm cu toţii, unii consumând, alţii contemplând. Şi cu toţii mişcându-ne mai repede, între mai mulţi decibeli şi mai multe noxe, trecând furtunos pe lângă vitrinele de maxim lux ale unor magazine ce-şi fac plinul cu câte trei clienţi pe zi. Dar sperând, după sex, ocupaţie şi vârstă, să ieşim la capăt încă o vară, încă o iarnă sau măcar să supravieţuim pe cât posibil nevătămaţi. Poate nu vei fi agresat, obolul ţi-l vei plăti împăcat hoţului ce-ţi va sfâşia artistic geanta. Mulţumit de a nu aparţine uneia din acele profesiuni ai căror practicanţi primesc cuţite în gât şi splină la ieşirea din casă ori gloanţe în tot trupul, la venire. Cruţat, soseşti la domiciliu şi ca să te relaxezi deschizi televizorul, când posturile naţionale ţi se vor părea prea coafate, vei recurge la serviciile celor private, la antena care se pretinde cea dintâia. Şi ce-ai să te mai relaxezi! Detracatul care şi-a decapitat soţia, exhibându-i apoi mâna, tăiată şi ea, de la balcon, spre ştiinţa vecinilor necreduli, mama ce se aruncă pe fereastră, găsindu-şi fiica spânzurată, un părinte care trăind mulţi ani cu propriile-i fete le-a făcut şi copii ce-i sunt, totodată nepoţi. Şi care, în prim plan pare nedumerit de a fi îndepărtat de la rutinarele lui tabieturi. Imagini cu scări pline de sânge, corpuri aplatizate pe pavaj, chipul de peşteră al unui individ ce nuşi aduce aminte de nimic - băuse doar - dar admite că şi-a ucis prietenul, la o dispută, acolo. Accidente cumplite de circulaţie, cu leşuri risipite prin iarbă. Zice-veţi că posturile de televiziune private, gazetele cu efemeră spartă, se concurează, ridică miza. Că, la douăzeci şi două de milioane de suflete, câteva unităţi trec zilnic pragul crimei, totdeauna odioasă, dar, altfel, fascinându-l pe spectator. Că nimeni şi nimic nu-l opreşte pe plătitor să schimbe postul sau să arunce cât colo fiţuica. Recolta cea bogată în filme, ce ne oferă ea decât neloiala concurenţă telefoanelor erotice, cu impresionantele lor expoziţii de mamele, bine frământate în pumni, pentru toate gusturile, inclusiv ale celor încă neînţorcaţi? Trăim în secolul publicităţii. Să aibă spectacolul violenţei şi al celui mai neîngrădit exhibiţionism rolul cathartic al unei eliberări? Dacă omul nu e atât de rău pe cât ar putea fi de bun, este el, atunci, atât de uşor coruptibil? în placiditatea noastră nativă să ne fie necesare asemenea băi de sânge în efigie? Ne-o pretinde acel mic nod din creier, moştenit prin mii de milenii, de la reptile? Oare, de când lumea, indicele de violenţă socială rămâne stabil? Sau valureşte el ciclic, după petele solare? Cutremurându-ne de groaza unei orori, devenim mai sensibili? Una din amintirile neşterse ale anilor mei de formaţie a fost secvenţa dintr-un film documentar în care un şarpe înghiţea ritmic o broască rămasă doar cu capul afară din fălcile reptilei. Cu ochii încă mai bulbucaţi, broasca ţipa cumplit. N-am tras din crunta privelişte învăţătura că impactul violenţei se înscrie plat şi firesc la capitolul cotidianului, n-am ajuns la concluzia - şi ea dramatică în sine - că întâlnirea cu moartea altuia îşi are corolarul într-un spor de instrucţie, îmbogăţind experienţa. Mult mai târziu, la orele de curs ale regretatului profesor de criminalistică Valentin Sava, efectuând seminare la Institutul medico-legal sau studiind după celebrul tratat al lui Mina Minovici, unde toate modalităţile de vătămare şi ucidere a semenului se ilustrau cu amănunţite fotografii şi schiţe, am înţeles ce fiinţă fragilă este omul, cât de neajutorată la ascuţişul fierului, izbitura glonţului, lacoma apucătură a focului. Pe atunci ziarele nu apăreau în culori, nu făceau concurenţă savantului tratat. Erau, pe semne, de un scăzut profesionalism, contribuiau prea puţin la lărgirea cunoaşterii, menajând ipocrit sensibilitatea lectorului. Da, primitivă epocă în care isprăvile lui Terente ţineau coloanele cu săptămânile... Cei care au supravieţuit unor devastatoare cutremure, războaie, maşinii de tocat a comunismului doresc să transmită urmaşilor repulsia faţă de chipul şi măştile violenţei. Deunăzi, reclama pe o jumătate de pagină a unui ziar pentru bucureşteni pentru acel post privat de televiziune ce ne gratulează cu cele mai spumoase pete de sânge, ne concilia, spre a ne fi “mereu mai aproape”: “Află adevărul până la cel mai mic detaliu. Implică-te cu toată fiinţa ta. Râzi cu poftă. Foloseşte fiecare moment pentru a te bucura...” Râzi, adică. La asta nu mă gândisem! Barbu Cioculescu