România literară, ianuarie-martie 2001 (Anul 34, nr. 1-12)

2001-01-10 / nr. 1

Hm Biblioteca judeţean! ! k­a­t­î­r» t~ «-■ Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu România literară Mircea Ciobanu: JURNAL-1980 (pag. 12-13) Formula sufletească a românului (pag. 9) O carte comentată de ION POP Poezii de • ANA BLANDIANA • NORA IUGA • EMIL BRUMARU • DINU FLĂMÂND $U* (pag. 10-11) AL. CISTELECAN Celălalt Pillat CHEUfi D­UJI GOE (pag. 2) ten©?* Lecturi la zi D oqQqSo® şi demonii intertextualității (pag. 6) 10-16 ianuarie 2001 (Anul XXXIV) A fost odată ca niciodată MEZINA protagonistului şi naratorului din romanul lui Saul Bellow Darul lui Humboldt, pe care l-am recitit între Sărbătorile trecute, probabil atras inconştient de semnificaţia titlului, are curiozitatea să ştie cum arătau casele şi oamenii din oraşul Chicago, cum arăta lumea toată mai demult, pe vre­mea cînd ea nu se născuse. Este şi tema unor amintiri ale lui Ghica, Negruzzi şi Russo, în secolul al XlX-lea, cînd schimbările sociale deveniseră la noi sesizabile, după stagnarea din deceniile anterioare. Rapiditatea aces­tor prefaceri este astăzi mai mare decît niciodată şi ar fi cît se poate de firesc să-i acordăm atenţie. Generaţia mea, de exemplu, care s-a născut înainte de război şi a fost contemporană cu două răsturnări de regim politic, pătrunde în mileniul următor încărcată de experienţe bogate şi adînci. Dar nu despre istorie vreau să vorbesc neapărat, ci despre cotidian. întrebările fetiței lui Charlie Citrine din romanul lui Bellow m-au determinat să mă gîn­­desc la lucruri pe care le uitasem, ca și cum nu s-ar fi întîmplat, și care mi­au revenit în minte asemenea unor fotografii vechi peste care nimereşti fără să vrei într-un album de familie. Şi, fiindcă tot sîntem în Sărbători mi-am amintit cum era Crăciunul, cu o jumătate de veac înainte, în copilăria mea. Totul se făcea pe atunci în casă, nu numai sarmalele, dar cîrnaţii, cozonacii şi celelalte. Am văzut, nu o dată, tăierea porcului şi m-a impresionat teribil, mai ales guitatul lui de spaimă cînd simţea apropierea cuţitului, şi mirosul de şoric pîrlit. In gos­podăria bunicilor mei materni din Rm. Vîlcea, foarte burgheză, de altfel, asemenea lucruri nu difereau deloc de cele de la ţară, din satul ardelean al tatălui meu. Bunica mea, sora şi cumnata ei, care locuiau în curţi învecinate, îşi strîngeau părul în basmale groase, îşi puneau şorturi uriaşe şi trebăluiau cot la cot cu sumedenia de femei de serviciu. Se aduceau lemne pentru foc, bucătăriile deveneau un fel de forje, numărul h­ahienelor, oalelor și crătitelor era incomensurabil. La ţară, bunica paternă făcea pînă și pîinea, într-un cuptor de lîngă bucătăria de vară. Nu știu ce anume se cumpăra, în afara unor ingrediente, de la magazin. Astăzi, în pragul Sărbătorilor, toată lumea aleargă de colo-colo prin oraş. Odinioară, totul avea loc în gospodărie. Porcul, dacă nu era crescut şi el acolo, împreună cu găinile, curcile şi restul orătăniilor, era purtat în căruţă, ca un trofeu preţios şi debarcat de mai mulţi bărbaţi vînjoşi în stare să facă faţă celor două sute de kilograme pe care le avea. Da, sigur, bradul era cumpărat din frig (a merge în tîrg însemna a merge în oraş după treburi, expresia la tîrg avea un sens mai precis şi se referea exclusiv la piaţa propriu-zisă), ca şi podoabele şi jucăriile. Cele mai minunate jucării le-am primit în timpul războiului (ca să vezi!). Sărăcia cea mare a venit după aceea, cînd mama şi tata puneau în pomul de Crăciun aceleaşi globuri, Moş-Crăciuni de gips şi căsuţe de hîrtie pe care le-am primit pe la 4 sau 5 ani, fiindcă altele nu se mai fabricau. Colindătorii erau de obicei copii frumos şi curat îmbrăcaţi, care căpătau colaci, cozonac şi fructe, nicidecum bani, ca azi, cînd colindatul a devenit o formă de cerşetorie. Colindătorii erau expresia mahalalelor de altădată, cu oameni sărmani, dar nu mizeri, proveniţi din zona de intersecţie a satului cu oraşul. Lumpenii erau o raritate, ca şi ţiganii, mult mai bine adaptaţi condiţiilor urbane de existenţă decît în prezent, fapt curios, dar nu greu de explicat. Imi aduc aminte şi că nu se bea cine ştie cît, înainte, şi, în orice caz, aproape numai vin. Nu-mi amintesc să se fi băut bere, poate doar în Ardeal, unde era şi ţuica de prune, slabă, din mărginime ori aceea tare din nord. Dacă mă gîndesc bine la expresia folosită, bucatele, care erau abun­dente pe masa de Crăciun, şi nu doar în prima zi, dar şi în următoarele două, erau stropite cu vin. Aşa se spunea. Şi chiar aşa era. Nimeni nu se îmbăta. De altfel, beţivii nu erau încă o instituţie în oraşele noastre. Pe cei cîţiva, îi ştia toată lumea iar noi, copiii, îi arătam cu degetul şi îi ocoleam cu grijă. ^ ■ (Continuare în pag. 18)

Next