România literară, ianuarie-martie 2001 (Anul 34, nr. 1-12)

2001-01-10 / nr. 1

ACTUALITATEA SUPLICII P­E P­ARLAMENTUL s-a umplut iar de figurile patibulare ale anilor nouâzeci, fiind, de alt­minteri, copie a lumii în care ne mişcăm, masa de manevră care, prin număr, a decis recenta derivă a ţârii. Una dintre cele mai nenorocite. Şi mai de neimaginat, în 1996. Cei care acum burduşesc cele doua camere sînt rudele în linie dreapta ale redesenoilor care tropăiau în ilustra salâ ori de cîte ori cîte un brav “romantic”, ce făcuse grea puşcărie comunistă, încerca să explice tropâitorilor cam cum vine chestiunea cu democraţia. Ce spectacol vivant isca apariţia, la tribuna, a unui Dan Amedeu Lâzârescu, liberalul toba de carte, dar şi cu doza necesara de umor foarte serios jucat, cînd acesta - mai în gluma, mai în serios - se fâcea avocatul diavolului din sala, flatîndu-i pe tropâitori în ideea că, numai şi prin prezenţa lor numeroasa acolo, însemnau un început de democraţie, cu care even­tual se putea pleca la drum. Cît simţeau aceştia briciul ironiei romîne enigma, fapt­e ce erau momente cînd sala hohotea, ignoră, la recitativul neologistic al eruditului, parşiv jucat în arena circu­lui de clovnul de stofa nobila. Cine să-i mai facă a­­cum să rida pe sanculoţii buluciţi în Parlament ca-n talcioc? Cine? Nuntaşii Dolanescu şi Loghin? Dar şi “majoritarii” ăştia s-au mai cizelat între timp. Nu mai ţine. Or sâ-l pomenească ei mult şi bine pe şolticul domn Amedeu... O­RCHESTRA îşi face acordajul, sala - în rumoare - e plina. E un program de zile mari, Chopin, cu o japoneză la pian. Intru și, pe pasajul din mijloc, vine spre mine colegul O. Patetic și exaltat, comme d'habitude. Te felicit!... începe el sonor, ca sâ fie auzit. (M-aş mira să mă felicite, în public, pentru vreo expoziţie, pentru vreo proză, ceva.) Te felicit!... repetă teatral... pen­tru mormîntul de la Eternitatea... e foarte frumos. Mulţumesc, zic eu cu modestie şi ne strîngem mîna, în care timp, trecînd şontîc pe lîngâ noi, fostul mare chirurg, melomanul octogenar, se­ apropie o clipă şi-l bate pe umăr pe amic: Am onoarea, dom' colonel! Baaang. Ce neaşteptata compensaţie. F­OAIERUL teatrului. Pauza. De vorba, lejer şi amuzant, cu Academicianul şi cu Actorul. Apare brusc din stînga Generalul. Cel ce făcuse, cîteva zile la rind, valuri, prin demisia din fruntea armatei. Cînd şalupa începuse sâ ia serios apa. Şi cînd era tocmai bine de sărit în alta şalupă. Moment realmente teatral, amicii, înecîndu-se în emoţie, îl îmbrăţişează pe eroul zilei şi tot declama aferaţi: Ce caracter! Ce caracter! Ma desprind neu­tru. Întrebîndu-mă naiv cum dracu' tradarea are, şi ea, nevoie de caracter. ŞTIRE la BBC, care, daca n-ar fi, în reali­tatea ei, lugubra, ar suna mai degrabă absurd-comic. Ferească Dumnezeu de-aşa absurd şi de-aşa comic! Pentru practicarea (“subversivă”) a “respiraţiei adînci”. Punct. PROPO de schingiuiri. Parcurg în “R.I.” un eseu excepţional, extrem de savant. Nu credeam câ tortura, cu nelimitatul ei ambitus, se poate oferi, ca subiect, pentru speculaţii atît de docte. Lucrul se întîmplâ ca atare în “Limbajele durerii”, două pagini de revista în care este acope­rită (exhaustiv, bănuiesc) întinderea temei. După excursul teoretic, se trece, cu aplomb, la chestiune şi ne sunt etalate, pe o eleganta masa de disecţie, ur­letele, ţipetele, scîncetele (victimei), înjuraturile, blestemele, răcnetele (torţionarului). Nu lipsesc nici intermezzo-urile delicate în care supliciatorul se lauda câ poate să-și facâ victima sâ cînte ca o privighetoare, sâ croncâne ca un corb, sâ urle ca un cîine. Sunt pomenite “sufocarea cu un dop”, tatua­jele ad-hoc, capetele rase pe loc, fierul roșu, acestea din urma aducînd trupul supliciatului la condiţia de “harta sau parcardă”. Dînd telefon,­­la terminarea durei lecturi, aflu ca autoarea neîndurătorului eseu, Ruxandra Cesereanu, e o fiinţa de o neverosimila gingăşie... C­ONTAMINAT de apetit doct-speculativ, simt, la rîndu-mi, nevoia recurgerii la... eseu. Dacâ tot e vorba de relaţia câlâu-victimâ, sâ revâd, la Muzeul de Arta de la Palat, marea pînzâ a lui Caravaggio “Cezar primind capul lui Pompei” (deşi de-o viaţa o am imprimată fidel pe retina). Deci, la Muzeu! Dar, stupoare! Eticheta arata câ lucrarea aparţine acum lui... Rubens. Cum e posi­bil? Cum sâ modifici brusc aceasta tradiţională paternitate fără sâ ţii cont de douâ stiluri atît de diferite: la Caravaggio (1573-1610), din familia tenebroşi­ilor, “eclerajul e lateral, aspru şi direct, în contrast cu zone de umbră neagră” (André Chastel), pe cînd Rubens (1577-1640) “transforma carnea de aur în lapte înfierbîntat de sînge” (Pierre du Colombier). Cine si-o fi asumat aceasta stupefi­anta substituire?! Dar, ma rog... sa observ ce mi-am propus pentru azi: transfigurarea geniala a unei crime, într-o diagonală elocventa­­ trei capete teri­bil de asemănătoare prin tenta lor cianotica: cel tăiat, al lui Pompei, pe tipsia de alamă, cel al călăului, și masca decorativa de pe mobila apropi­ată. Capul lui Cezar, crudul autor moral, e radios­­camal. Braţele celor doi complici ai crimei, albe, se înroşesc progresiv spre palme. Totul în opulenţa brocarturilor în cute brune. Fastul crimei. D­AR CE-I cu pasa asta neagră? Viaţa-i doar parlament, cimitir, trădare, crima? întorc vioi spatele pînzei lui Caravaggio(?), Rubens (?) şi mâ aflu dintr-odată în faţa celei a lui Felix Ziem (1821-1911) “Peisaj veneţian”. Cîta splendoare! Grandioasele clădiri din San Marco, în lumină ves­perală, de candelă, îmbrăţişate seniorial de cerul şi apa Lagunei. Sînt doar cîteva luni de cînd, în acelaşi repetat crepuscul, mă descălţam şi mă întin­­deam, exaltat, pe lespedea stenic-primordiala a Pieţei. Val Gheorghiu Nr. 19 10-16 ianuarie 2001 PRIOR BOOKS DISTRIBUTORS SR vă oferă ENCYCLOPEDIA OF CREATIVITY - 2 volume, autori: Runco A.M., Pritzker S.; an de apariţie: 1999; Editura Academic Press TeL/fax: 210.89.08; 211.89.57; 212.35.61 E-mail: {HYPERLINK mailto: priot@dial.kappa.ro} http://www.prior-books.ro Suficientă mie nu mi-am fost niciodată, Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt, Ca de un arc încordat o săgeată, Ca de propria sa etimologie, un cuvânt. Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ, Ce sens visat de demult devenit speranţă uitată Mă străbate sărind peste rând Şi făcându-şi din mine dovadă Şi verigă a unui mister amânat Ca să continue diferit însă viu, Plătind cu dobândă acelaşi păcat Pe care ţi-l las moştenire târziu, Ca să-l înţelegi şi să-l porți mai bogat, Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu... Mesagerul Sfîrşit de mileniu. Ploua. Cerul îşi scutură oboseala oameni trişti continuă să locuiască în case triste unde pereţii se privesc faţă în faţă cu zilele cu nopţile şi cu prezenţele cu absenţele... Nici un semn de dincolo nici o emoţie expulzată din spaţiile unde misterul se stivuieşte pe înalte coloane-scînduri indiferete în curtea unei fabrici de cherestea, ci doar această diversiune a timpului întinzîndu-şi păienjenişul moale ce se deşiră ca hainele morţilor - singurele în stare să facă despre ceea ce nu ştiu vorbi. Stau la fereastra dintre cele ce se întîmpla şi nu se întîmplă în această ploaie şi uscată şi udă ce trezeşte o precară germinaţie de răspunsuri la întrebări niciodată puse. Iar pe întinsul acestui potop de inexprimabil apare la orizont în dimineaţa lumii ca o înseninare poemul purtînd o ramură de cuvinte ademenit de fluieratul distrat, al meu, al tău... Ana BLANDIANA Suficientă mie Dinu FLAMAND România literară 3

Next