România literară, aprilie-iunie 2001 (Anul 34, nr. 13-25)

2001-04-04 / nr. 13

Romania literară Interviurile ROMÂNIEI LITERARE VIRGIL NEMOIANU Un fenomen primejdios - uniformizarea lingvistică şi culturală (pag. 12-13) Eminescu — vechi dispute, noi argumente (pas 3) ŞTEFAN AUG. DOINAŞ X DE LA TREZOR proxe St. Aug. Doinaş, prozator (pag. 4) Corespondenţă din Stockholm de la GABRIELA MELINESCU (pag. 23) Capitala da odinioară Poeme de dragoste vechi de 35 de secole Convorbit cu VLADIMIR . TISMANEANU ia '.'K MSTAlES (pag. 10-11) TISMANEANU (pag. 9) (pag. 22) Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu Coeditor: Editura National Redactor-șef Violeta Borzea 4-10 aprilie 2001 (Anul XXXIV) Periodizări CI­D am terminat facultatea, la începutul anilor '60, erau la modă, în istoria literară, periodizările. Am mai scris şi cu altă ocazie despre asta. Ulterior, pe fondul creşterii influenţei lui Călinescu, pe de o parte, care a condus la o escamotare a obiectului istoriei literare prin accen­tuarea rolului criticii, iar pe de altă parte, prin impunerea anistorismu­lui structuralist, preocuparea pentru decupajul faptelor de istorie literară a căzut în desuetudine. Cînd nu s-a renunţat cu totul la criteriul istoric, locul istoriilor propriu-zise l-au luat panoramele. In acestea, periodiza­rea se făcea de obicei pe decenii şi pe genuri. Abia în timpul din urmă, lectura postmodernă a literaturii a readus în discuţie şi alte criterii, unele abandonate în trecut, altele noi, şi a retrezit interesul pentru periodiza­rea istoriei literaturii. In plus, au dispărut anumite reticente de natură ideologică, vinovate și ele de raritatea istoriilor literare (ca să nu zic ab­senta) în anii comunismului. La acestea, trebuie adăugată o modificare de perspectivă: îndepăr­tarea de anumite fenomene creează acel efect de masificare şi stilizare de care vorbea T. Vianu capabil să ne împiedice a ne rătăci printre detalii ignorînd întregurile. Cel puţin două astfel de reconsiderări impor­tante se cuvin menţionate. Este evident că ele datează din deceniile ultime. A fost, de exemplu, "întregit" romantismul românesc. Contribuţia decisivă a avut-o cartea lui Virgil Nemoianu, Imblînzirea romantismu­lui, chiar mai înainte ca el să-şi aibă versiunea românească. Putem privi acum romantismul românesc ca pe un întreg, dincolo de tensiunile, precum aceea dintre clasic şi romantic, sau de considerentele de epocă, precum existenta unui preromantism sau a unui romantism întîrziat (Eminescu), care au sabotat pînâ deunăzi omogenitatea curentului. Același lucru s-a întîmplat cu modernismul. O carte recentă a lui I. B. Lefter, Recapitularea modernităţii, a demonstrat că pulverizarea con­ceptului şi fenomenului modernist a fost opera generaţiei de critici inter­belici şi ea a fost preluată nediscriminatoriu de criticii, contemporani. Datarea celor două mari curente nu mai pare să pună astăzi nici o problemă. Acceptată fiind ideea formaliştilor ruşi că o epocă literară nu începe şi nu se sfîrşeşte exact acolo unde se sfîrşeşte ori începe epoca de dinaintea sau din urma ei, ci se "pregăteşte", subteran, o bucată de vreme, prelungindu-se apoi, tot subteran, ani buni, periodizarea actu­ală a literaturii diferă considerabil de aceea de odinioară, lată, roman­tismul se întinde de la manifestul lui principal, Introducția la "Dacia lite­rară" din 1­840, și pînă cînd Ghica și Eminescu își publică operele, atît de caracteristice pentru romantism, în proză, respectiv în poezie, adică pînă în jurul lui 1880. Este limpede totodată că avem încercări roman­tice înainte de anul manifestului (Heliade, Cârlova), peste care se supra­pune însă neoclasicismul sub semnul căruia debutează literatura aşa­­zicînd artistică (Budai Deleanu, Asachi, Văcăreştii etc.), după cum tendinţele noi, postromantice, clasice, realiste, parnasiene şi simboliste există în subtextul anilor '70-'80, o dată cu Junimea şi cu autorii tineri (Al. Odobescu, Hasdeu, Duiliu Zamfirescu, Caragiale, Macedonski, Creangă, Slavici). Modernismul are, şi el, un început ascuns probabil, pe la 1890, şi cu siguranţă după 1900, ca să eclozeze în 1918, închein­­du-se în 1­948 (dacă nu punem la socoteală neo-modernismul anilor '60-'70, un fel de remake, după nimerita expresie a lui Mircea Căr­­tărescu). Dedesubtul orientării moderne se găsesc, vreme de două sau trei decenii, la răscrucea secolelor XIX şi XX, un postromantism tenace în stare a absorbi mitologiile naţionaliste de la Samanatorul lui Iorga sau de la Viaţa românească a lui Stere, dar şi din poezia lui Goga, un curent eminescian, cum l-a botezat Ibrăileanu, din apele tulburi ale căruia ies Bacovia şi Arghezi, tot soiul de realisme sociale cuminţi, inspi­rate de socialismul lui Gherea şi Nădejde, neoclasicismul eclectic al lui Coşbuc şi altele.­­ (Continuare în pag. 18) IED UT Fi­­­l de ‘Ti­calcie ’7 Ha*ubieeeu

Next