România literară, aprilie-iunie 2001 (Anul 34, nr. 13-25)

2001-04-04 / nr. 13

ACTUALITATEA Vechi dispute« noi argumente „Cazul Eminescu”, văzut de la distanţă, ce s-a putut consolida în urma disputei a fost ideea, profund eronată, că exista în momentul de faţa două “tabere” în cul­tura româna, cea a “demolatorilor” lui Eminescu şi cea a “apărătorilor” acestu­ia. Or, repet, nu asta era problema: cine e “pentru” şi cine e “contra”. O înţelegere atît de rudimentara a dezbaterii culturale are de ce, în ultimă instanţa, chiar sa înspaimînte. Se poate “demola”, anihila prin idolatrie, ca în povestea grotesca, dintr-un recent roman, a călugărilor dintr-o mănăstire care îl pun la fiert de viu pe Tomna d’Aquino ca sâ-i pre­schimbe oasele în moaşte. Se poate “apăra” dînd jos crustele care acoperă în timp fiinţa vie a unei­ creaţii culturale ş.a.m.d. Nici unul dintre cele doua “ges­turi” nu se justifica prin sine însuşi, ci prin felul cum e îndeplinit. Revenind la confuzia dintre unghi­urile de abordare, mă opresc asupra unui singur exemplu, în care consecinţele ei nefaste se vâd extrem de clar: ideologia eminesciană. Sunt două mari întrebări, diferite ca natură, legate de aceasta: ce înseamnă ea, în România de azi, şi ce a însemnat, în contextul vremii sale. La prima întrebare răspunsul firesc este, fârâ nici un dubiu din punctul meu de vedere, tranşant. în momentul de faţâ ideologia eminesciana, gîndirea politică a gaze­tarului, este complet inactuală. Nu numai prin xenofobia incontestabilă, oricîte eforturi de mascare generoasă a acesteia am face, xenofobie devenită, de la al doilea război încoace, inacceptabilă ca atitudine, dară­mi-te ca piesă-compo­nentă a legitimării unei doctrine politice. Categoric inactuala este ideologia emi­nesciană şi prin articulaţiile ei principale, cum ar fi teoria ’’păturii superpuse”, ele­men­t-cheie al coerenţei gîndirii politice a jurnalistului. însuşi “evoluţionismul” la care Eminescu aderă în chip radical - Lovinescu are desigur dreptate catalogîn­­du-i poziţia drept “critică extremă” - este inactual într-o vreme în care, fie că vrea fie ca nu, România trece printr-o etapă de dezvoltare “revoluţionară”, printr-o rup­tură brutala de un trecut abominabil. La cea de-a doua întrebare răspunsul nu e nici pe departe la fel de simplu şi de tranşant. Ma abţin de la alte comentarii, intrînd pe un teren care are nevoie de un orizont mult mai larg şi de fundamentări mult mai nuanţate. Cert este ca, privită în contextul vremii sale, atît în România cît şi pe plan european, ideologia emines­ciană capătă alte justificări şi cu ceea ce este, în contemporaneitate, inacceptabil şi reprobabil, se cuvine sâ fie cîntarit cu alte unităţi de măsură prin prisma situării istorice. îmi displac, în general, nu numai cei care cred câ rezolvarea problemelor prezentului nu poate fi găsită decît un tre­cut, ci şi ideologii care ţin morţiş sâ aducă trecutul la Haga, în loc sâ se răfuiască cu aceia care îl instrumentează inadecvat Am auzit la un moment dat, fie iarăşi în treacăt spus, că una dintre condiţiile de a adera la “Mişcarea” con­dusă de Marian Munteanu era trecerea de către candidaţi a unui examen din opera politică eminesciană. Si non e vero, e ben trovato. Iar dacă e adevârat, ar fi unul dintre cele mai grâitoare documente de receptare alarmanta a lui Eminescu. Sică un cuvînt despre ceea ce favo­rizează îndeosebi confuziile şi alu­necările de planuri la care m-am referit, anume, titulatura de “poet naţional” cu care a fost gratificat Eminescu. Mai exact, nu titulatura în sine, cît genul de REDAU pentru moment la Institutul de Romanistica de la Universitatea din Viena. Vrînd sa scrie un eseu despre Eminescu, profe­sorul Fritz Peter Kirsch de la acest insti­tut m-a rugat să-i procur informaţii despre receptarea actuala a lui Eminescu în România. M-am gîndit că cel mai bine­­i-ar putea folosi antologia lui Cezar Paul- Badescu*, în care sunt reproduse princi­palele luări de poziţie în dezbaterea “cazului Eminescu”, iscata de numărul 265 al Dilemei, din 27 febr.-5 martie 1998. Cred ca aceasta antologie, din păcate greu accesibila, din motive de difuzare defectuoasa, din cîte ştiu, este o piesa indispensabila pentru înţelegerea evoluţiei culturii româneşti în prezent, nu numai prin anvergura disputei, fara precedent în ultimele decenii, cît şi prin argumentele aruncate în joc. Aşadar, prin amabilitatea autorului, am izbutit sa obţin un exemplar, pe care sa-l iau cu mine la Viena. Pe drum, avînd în faţa o noapte lungă de petrecut în tren, m-a încercat ispita sa reiau lectura pieselor de dosar antologate. M-a izbit, încă și mai puternic decît prima oara, neclaritatea, îmbîcseala ideatica în care se scalda cel mai adesea polemica, altminteri atingînd tonuri de o extrema încordare. Mă simt de aceea tentat sa adaug cîteva observaţii pe marginea unei dispute în care nu m-am implicat defel la vremea derulării ei, profitînd, acum, de distanta, în timp şi în spaţiu, despre care se crede ca ar fi un “bun sfetnic”. Spuneam mai înainte ca lucml cel mai frapant în înşiruirea luărilor de po­ziţie este atmosfera de confuzie generala (bineînţeles, aceasta apreciere nu priveşte toate înscrierile la cuvînt, ci doar impre­sia de ansamblu­, de dezarticulare a idei­lor şi de suprapuneri sau alunecări ale pa­lierelor de argumentare, pînâ acolo încît adesea nu se mai ştie nici măcar care este obiectul propriu-zis al polemicii. în discuţie par să fie, la modul cel mai general, opera şi personalitatea lui Eminescu. Ştim însă bine, de destula vreme încoace, ca despre “opera” şi “per­sonalitatea” unui scriitor, mare sau mic, nu se poate spune, în principiu, nimic definitiv. Ambele sînt „poveşti fără sfîrşit”, variind ad infinitum modulaţiile inevitabil subiective ale interpretării şi valorizării, pe o gamă în care şi timpul şi locul îşi fac neîncetat simţită prezenţa, înca de la începutul secolului XX, Mihail Dragomirescu a avut intuiţia, exprimata în maniera sa pedanta şi indigestă, ca semnificaţia unei opere ar fi... infinitatea lecturilor acesteia. De atunci, aceasta idee, propagata din nenumărate direcţii, a devenit loc comun, oricît ar stînjeni ea nevoia noastră firească de interpretări şi aprecieri stabile, inatacabile. O atare înţelegere a „deschiderii” literaturii stă în evidenta legătură, nu în ultimul rînd, cu instituţionalizarea într-o tot mai strînsa coabitare a criticii şi a istoriei literare, ca discipline academice. Linia de ruptura între explicarea „culturala” a literaturii de către istoricul literar, la Universitate, şi abordarea „estetică” a criticului literar, în presa, în cenaclu etc., pe care Lovinescu încă o mai postula apasat şi, probabil, un pic resentimentar, s-a şters aproape cu totul. Abilităţile şi deprinderile criticului par astâzi a nu mai putea lipsi din „dotarea’’ istoricului literar, de la care se aşteapta, potrivit cerinţelor profesiunii, sa­u Căzur Eminescu. Polemici, atitudi­ni, reacţii din presa anului 1998, An­tologie realizata de Cezar Paul-Badescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 1999, spună ceva nou şi totodată durabil despre scrierile de odinioară pe care le comentează. Altceva îşi propunea însă numârul despre Eminescu al Dilemei, în care nu opera şi personalitatea scriitoru­lui ca atare stâteau în prim plan, ci receptarea acestora în momentul de faţa. Cu alte cuvinte, probleme diferite, aparţinînd unor domenii diferite (critica şi istoria literara “imanenta”, adresata direct operelor şi scriitorilor în cauză, pe de o parte, studiul receptării, aplicat asupra “documentelor” de receptare în relaţia lor cu opera şi cu biografia artistu­lui, pe de cealaltă), cu un instrumentar conceptual şi analitic diferit. Este însă adevarat ca nici numărul respectiv al Dilemei nu a făcut ca aceasta distincţie indispensabila sa transpară cu suficientă claritate. Pe prima pagina a revistei, titlul, cu litere de-a palma, EMINESCU, îl face pe cititor să se aştepte mai degrabă la vreun număr festiv, dintre cele cu care sîntem aşa de bine obişnuiţi, colecţii de eseuri exegetice mai mult sau mai puţin conjuncturale. Poza bancnotei de 1.000 de lei, cu chipul poetului, aşezata sub titlu, într-o cam prea sofisticată antifrază iconografică, atrage totuşi atenţia câ gru­pajul tematic e aşezat pe nisipurile mişcătoare ale prezentului: un superlativ financiar la momentul primei emisiuni, bancnota care glorifica amintirea poetu­lui, ca prim simbol identitar, a ajuns iute „moneda calpă”, pe care­ o iroseşti într-o clipita la piaţă. Argumentul lui Cezar Paul-Bâdescu, îngrijitorul de număr, e şi el echivoc în ce priveşte concepţia grupa­jului: analiza receptării („ce a mai ramas din Eminescu astazi”) sau dorinţa de a o modifica, de a propune, cum se zice, o „viziune noua” (editarea unor articole care „au un sănătos aer de prospeţime”)? La rîndul lor, contribuţiile semnatarilor, luate fiecare în parte, şi orchestrarea acestora în ansamblu, au făcut adesea mai degraba trimitere implicită şi pole­mică la “documentele” de receptare avute în vedere, de la serbările şcolare la felul în care apreciem monumentele ridi­cate în cinstea poetului. Grupajul trece rapid peste demersul constatativ, zorin­­du-se către un efect provocator. In paran­teza fie spus, toate acuzele de “cabală”, “conjuraţie” ş.a.m.d. care i s-au adus sunt nemaipomenite copilării, chiar dacă nu odată sinistre prin vehemenţa cu care s-a cerut pedepsirea „complotiştilor”. Fie şi numai bunul simţ arată fârâ echivoc că nu a fost vorba de nici o “concertare”, ci de o convergenţă cît se poate de firească între oameni care gîndesc şi simt, într-o problema data, aproximativ la fel. Nu­mitorul comun al articolelor, atît de trans­parent altminteri, era o aceeași iritare, ajunsă uneori pîna la exasperare, fata de avalanşa de “semne” ale unei receptări cultice, iconodule, a lui Eminescu, “sem­ne” la a căror amănunţită inventariere eseiştii, din păcate, au renunţat, parte din ei considerîndu-le probabil arhicunos­cute, hrană zilnica a culturii româneşti. In mod paradoxal, tocmai aceasta inadec­­vare s-a dovedit fructuoasă, declanşînd reacţiile ce au urmat. Intr-un fel , m-am gîndit încâ imediat după apariţie­­, gru­pajul de articole din Dilema avea sâ fie reportajul propriului său efect. Lectura de acum a “arhivei” în “cazul Eminescu” mi-a confirmat impresia de odinioară, întristător râmîne însâ faptul că nici în cele din urmă nu s-a produs, cred, o lim­pezire a apelor. Lucrurile au ramas, cum se spune, “ca-n gară”, adicâ nicicum. Tot implicaţii şi de atitudini pe care ea le antrenează. Cred, după cît am reuşit sâ urmăresc şi sâ înţeleg mersul culturii româneşti, cu desemnarea unui scriitor drept “chintesenţa” a creativităţii româ­neşti şi încoronarea acestuia cu titulatura amintita a fost indispensabila la un moment dat. Cred iarăşi că„a fost o şansa fericită de a avea un Eminescu pentru a-i încredinţa un asemenea dar şi, nu în ultimul rînd, o asemenea misiune. Am însă serioase dubii în ce priveşte perpetu­area în eternitate a etichetei fondatoare, cu tot ce implică ea. Luata în sensul ei , originar, titulatura respectivă desemnea­ză “alesul”, sau, în termeni mai moderni, “purtătorul de cuvînt” al unei naţiuni (identificate de regulă cu un “popor” sau, am zice azi, cu o etnie - fie şi numai acest lucru creează, în lumea contemporana, serioase probleme). Cînd acest “purtător de cuvînt”, care a putut da unei culturi începătoare, în temătoare căutare de sine, siguranţa de care avea nevoie, a ieşirii dintr-o “vremelnicie” nevoiaşa, nu mai poate însă “vorbi” prin înţelegerea lui de câtre urmaşi, cînd începe să se creadâ câ el îşi transmite propriul mesaj, imper­turbabil, “întru eternitate” şi e investit cu privilegiul de a deveni un reper imuabil, atemporal, la care cultura pe care o reprezintă e veşnic datoare sâ se reîn­toarcă, misiunea încredinţată lui poate deveni inhibitorie pentru o cultură deja dinamică, debarasată de spaimele iden­­titare. Or, toate acestea se afla, latent, în titulatura de “poet naţional”. Cu sprijinul ei, tensiunea dintre perspectiva istorica şi cea centrată pe contemporaneitate poate urca la cote de vîrf. Acceptam sâ ne lâsâm reprezentați, la infinit, de un cre­ator care, oricît de genial, a fost, indu­bitabil, un om al secolului al XIX-lea? Acceptam ca reperul nostru “întru eterni­tate” se modifica o data cu noi, cu felul în care ne raportam la el, inclusiv sem­natarii articolelor din Dilema? Alternati­vele sînt, precum se vede, minate de paradox. Pentru a-i evita, tindem sâ ale­gem soluţia cea mai la îndemînâ, cea a despărţirii taberelor: “denigratorii”, dam­naţi sâ se perpelească veşnic în flăcările iadului, “apărătorii”, ce vor locui, iarăşi veşnic, în grădinile Edenului. Acum ne putem arăta mulţumiţi: eternitatea a fost salvată. Revin asupra unei afirmaţii scăpate anterior de sub condei. Pomeneam de o “cultură dinamica, debarasată de spaimele identitare”. Se pare ca tocmai aici se ascunde câlcâiul lui Ahile. M-a frapat de la începutul dezbaterii ca, în rîvna cu care diverşi combatanţi săreau “în ajutorul” poetului, se strâvedea neîn­crederea în forţa acestuia de a rezista de unul singur aprecierilor negative ale unuia sau altuia, fondate fie în observ­aţii analitice, fie în simple opţiuni de gust. Am avut chiar impresia câ mare parte dintre cei care se zoreau sâ-şi aducâ omagiile poetului şi sâ-l purifice de “calomniile” celorlalţi îşi manifestau totodată un bizar spirit patern faţâ de o cultura considerată încâ imatură, incapa­bilă să stea pe propriile picioare, sâ dureze tocmai prin forţa de a-şi asuma deopotrivă continuitatea şi schimbarea, în jocul lor neîntrerupt. Este, în fond, paradoxul preotului care, îndeplinindu-şi ritualurile cu deplina smerenie şi umili­­tate, gîndeşte în acelaşi timp câ, daca el ar înceta sâ mai aducâ jertfe pe altar, zeul ar muri de foame. Liviu Papadima - România literară 31\br. 13­­­4-10 aprilie 2001

Next