România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)

2001-07-04 / nr. 26

România literară r 'n Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu Coeditor: Editura Naţional Redactor-şef Violeta Borzea Cu ALEXANDRU ŞAFRAN, marele rabin al Genevei (pag. 12-13,18) Cu scriitorul suedez PER OLOV ENQUIST (pag. 20-21) amgQca EiMQ]0§®Q] (pag. 10) La redeschiderea Galeriei de artă românească modernă Semnează: Gheorghe Vida, Amelia Pavel, Ioana Vlasiu, Pavel Șușară (pag. 14-15,16-17) 4-10 iulie 2001 (Anul XXXIV) Limbile materne ale poetului "O LUA la goană după ce auzi cîteva cuvinte/ în limba lui de împrumut [...],/ se refugie în plinul cuvintelor unei alte limbi,/ nici ea maternă": versurile îi aparțin lui Sebastian Reichmann și le-am tradus, cum m-am priceput, din franceză. Au apărut în volumul Balayeur devant sa porte, Editions L'Im­­­proviste, 2000, prezentat cititorilor români la Institutul Francez din Bucureşti, miercuri 20 iunie. Nu le-am citat întîmplător. Reichmann a început prin a scrie în româneşte, publicînd două cârţi la sfîrşitul deceniului şapte şi la începutul deceniului opt, urmate de alte două, în franceză, în deceniul nouă, după ce s-a stabilit la Paris. A fost şi a rămas un suprarealist bine temperat, din fami­lia lui Gellu Naum şi Gherasim Luca. Cîteva din poeziile recente sînt superbe. Voi traduce doar una singură pentru a da idee de subtilitatea poetului: "Dom­nul Stillheart tocmai visă cît de bine împăturite erau cearceafurile în noaptea aceea/ Trezit devreme din somn ca să se închi­puie singurul pasager de pe vapor/ Se îndreaptă spre provă unde vîntul e cel mai tare/ Dar îl zărește pe Domnul Falkenflug care scrutează fiecare rid al pielii/ oceanului/ ca să des­copere dezordinea/ Prietenia lor este rodul unor pulsiuni complementare/ De obligaţii împlinite în pragul nopţii/ ci de dorinţa repetată a unui ţărm necu­noscut." Nu o recenzie a cărţii lui Sebastian Reichmann vor să fie rîndurile de faţă. Cu siguranţă, poetul va avea parte de comentarii la obiect. Cu condiţia, fireşte, ca recenzenţii­ noştri să ia în considerare un volum de poezie în altă limbă decît româna. In ce mă priveşte, profit de împrejurare ca să semnalez un fapt de mentalitate literară. De obicei, criticii şi istoricii literari români nu bagă în seamă poezia, proza, teatrul ori eseul scrise în alte limbi, cu precădere în franceză, de către scriitori români. Aceştia sînt numiţi eufemistic scriitori francezi etc. de origine română. G. Călinescu nu acordă atenţie lui Panait Istrati, tocmai fiindcă cea mai mare parte a operei lui a fost scrisă în franceză. Părerea aproape unanimă este că teatrul lui Ionesco sau eseurile lui Cioran nu îşi găsesc locul în literatura română. Ce e drept, ele nu au nici o legătură cu piesele lui M. Davidoglu sau cu eseurile lui Petru Dumitriu din Noi şi neobarbarii cu care sînt contemporane. Problema contemporaneităţii pro­­priu-zise o maschează însă pe aceea a limbii, care mi se pare cu mult mai importantă. In multe din studiile consacrate specificului naţional, literatura română e privită ca fiind tradiţionalistă şi relativ conservatoare, preponderent idiomati­că, aşadar intraductibilă, condamnată la necunoaştere în afară. Şi totuşi puţine literaturi au dat dovadă de un spirit mai liber şi mai novator decît lite­ratura noastră. Avangardismul european din anii '20, apoi acela din anii '40 ai secolului XX, ca să nu vorbim de cel exportat prin Ştefan Baciu în America de Sud după jumătatea aceluiaşi secol, sînt în bună măsură operă româneas­că. Tzara şi Brâncuşi au fost români. Ca şi Ionesco, Fundoianu n-a avut nici o dificultate de a deveni Fondane, nici Voronca de a scrie în franceză. Dacă ne ducem cu un secol mai în trecut, remarcăm acelaşi lucru: paşoptiştii şi post­­paşoptiştii au început prin a scrie în franceză, unii dintre ei folosind această limbă în corespondenţă şi în jurnale intime pînă la bătrîneţe. Pentru Ghica, Alecsandri, Hel­iade, Russo, Odobescu, Hasdeu nu a fost niciodată o proble­mă franceza. Erau bilingvi în chip natural. Maiorescu a scris şi el în germană o parte a însemnărilor zilnice. Bilingvismul a funcţionat atît la scriitori care se considerau pioneri ai literaturii naţionale (Kogălniceanu, care recomanda în Introducţia la "Dacia literară", să se scrie pe teme naţionale, era el însuşi bi­lingv), cît şi la alţii aparţinînd conştient maturităţii literaturii noastre. Doar na­­ţionalismele succesive şi perioada comunistă au ignorat această predispoziţie şi au lăsat impresia că scriitorul român e autist şi idiomatic. In toate celelalte epoci, scriitorul român a fost deschis spre alte limbi şi spre lume. Nu m-am referit decît la moderni. Dar Olahus şi Cantemir scriau firesc în mai multe limbi, Udrişte Năsturel vorbea cîteva, cronicarii moldoveni ştiau slavona şi lati­na, iar cei munteni greaca, întreg secolul XVIII e un burete pentru franceza spre care domnitorii fanarioţi îşi îndrumau odraslele. Faptul că Sebastian Reichmann scrie poezie în franceză, după ce a scris în română, trebuie considerat absolut normal din perspectiva pe care am su­gerat-o în editorialul meu. Trebuie doar înfrîntă prejudecata limbii materne a poetului. Ivo Matici îmi spunea, acum vreo 30 de ani, că libertatea poetului trebuie să fie atît de mare încît el să-și poată alege limba maternă. | Biblioteca Juddearti --­MURES TAROiu­-Mi Jaco

Next