România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)

2001-07-04 / nr. 26

Antonescu, rezerva lui Ceauşescu C­ÂND românii n-au treabă, îşi fac de lucru cu istoria: ba îl sanctifică pe Ştefan cel Mare, ba îl fac pe Mircea cel Bătrân complicele minerilor şi-al lui Miron Cozma (vezi­­“Pacea de la Cozia”!), ba-şi aduc aminte de curajul lui Mihai Viteazul şi c-ar fi oportun sâ-l reînvie, să le arate el ungu­rilor “legitimaţii de oltenaş”, ba mai trân­tesc câte o statuie în memoria “eroului” Ion Antonescu. Nu chiar întâmplător, acesta a devenit arma de atac preferata a naţional-comuniştilor. De ce? Pentru că mareşalul reprezintă echivalentul perfect al lui Ceauşescu. Daca pe Pingelică încă nu-l pot lâuda pe faţa, măcar sa se repeadâ pe alter-ego-ul lui! Până vine rândul Stejarului din Scorniceşti, îşi fac mâna pe aliatul legionarilor— ei, sculele de estro­­piere spirituale ale comuniştilor! Cu atât mai mult cu cât — aşa cum s-a văzut într-o emisiune de televiziune — românul de pe strada habar nu mai are cine-a fost şi ce-a făcut cel supranumit “Câinele roşu” (porecla ce explică, totuşi, simpatia uriaşă a lui Vadim pentru impos­torul militar ce n-a repurtat în viaţa lui nici o victorie!) Dacă stai şi-i asculţi pe diverşi istorici, mai mult sau mai puţin improvizaţi, ajungi la concluzia că doar Alexandru cel Mare şi, parţial, Cezar, să se fi ridicat la înălţimea iscusinţei mili­tare, a curajului şi a patriotismului anto­­nescian. Erorile sale? Pâi, trebuie să le studiem contextual! (Dar tot contextual au acţionat şi englezii şi ţările nordice! Şi parc-a ieşit altceva decât clubucii săpu­nului de la Auschwitz) Deciziile crimi­nale — precum ordinul de a trece Nis­trul? Culpe scuzabile, comise într-un mo­ment de febra! Exterminarea sălbatică a evreilor şi­ a ţiganilor? Greşeli ale admi­nistraţiei, nu ale armatei, pentru că aceas­ta se afla, nu-i aşa, pe front şi lupta! Sâ auzi şi sâ nu crezi! Noroc că în emisiunea la care mâ refer se afla de faţă şi mintea limpede şi tăioasă a lui Andrei Pippidi, gata să ridiculizeze sistematic încercările de­ a pune noi cărămizi la tem­plul unuia dintre cei mai mari criminali din istoria României. Jurnaliştii şi istoricii cu studii de nivel “Dosarele istoriei” ar trebui să ştie că activitatea unui şef de stat nu se calculează numai prin efectele ime­diate, ci, încâ mai abitir, prin cele de lun­ga durată! Or, Antonescu a fâcut din pă­rinţii noştri, din noi şi din copiii noştri, o ţară învinsă şi o ţară de asasini! Revigorarea cultului antonescian răs­punde radicalizării tot mai primejdioase a politicienilor şi partidelor al căror ideal e transformarea României într-un ţinut al tribalismelor violente şi al urii interetnice. Aceşti oameni se simt în Europa ca nişte moromeţi cărora pantofii le fac başici. Cum pe Champs-Elysée nu se prea poarta opincile, soluţia e simplă: n-avem chef de Champs-Elysée! Nereformabili, intraţi prea adânc în malaxorul ticăloşiei comu­niste, barbarizaţi de refuzul constant al competiţiei, ei compensează prin şmeche­rie şi diversiune absenţa calităţilor reale şi a caracterului. N-am nici un dubiu ca lâsaţi liberi pe vremea lui Ceauşescu, tenorii de azi ai na­ţionalismului pe baza de râgete ar fi fost nişte şefi de partid la fel de breji ca Bobu şi Postelnicu. Ba chiar mai breji, prin linguşeala, slugărnicie şi prosternare sub­umana. Ceea ce, de altfel, i-a emasculat etic pe veci. Zbieretele patriotarde de azi nu sunt decât tânguielile după pierduta bărbăţie de ieri. Intraţi, ca sâ zic aşa, pâ­­na-n gât în rolul Şeherezadei, eunucii bolşevico-fascişti continuă sa scoată fal­sete, dornind cu jale, fărâ să observe că “gura de rai” s-a transformat între timp în “gura de metrou”, iar “piciorul de plai” în... tălpăşiţă luată de-o întreagă generaţie de tineri! La începutul anilor ’90, patura “des­­peradoşilor” români se ridica, după spu­sele unor sociologi şi psihiatri, cam la zece la suta din populaţie. E vorba de oa­menii pentru care starea de libertate şi starea de ospiciu sunt interschimbabile. Acest procent e, se spune, caracteristic lumii moderne, rezultat al alienării provo­cate de tensiunea megapolisului tentacu­lar. Ca pur specific naţional, constat că fiecare an mai adauga la noi un procent la aceasta cifra înspăimântătoare. Succesul partidelor demagog-naţionaliste, al politi­cienilor xenofobi şi chiar al intelectualilor cu apucături de Spitalul 9, al vrăjitorilor şi ghicitorilor în cranii de... fazan, al escro­cilor, al oricărui borfaş bun de gură şi pur­tător de cravata multicolora, asortata la culoarea jeep-ului ce zumzâie leneş în fa­ţa sediului, constituie radiografia dezo­lantă a paradisului numit România. Nu mai consum cerneala şi hârtia pen­tru a le da numele­­ de teamă sa nu-mi scape vreunul. Insa ar fi de datoria lui Adrian Nastase şi a lui Ion Iliescu să de­păşească faza simplelor desolidarizări de această haită (cu care, de altminteri, e destul de solidară în prea multe momente negre pentru soarta ţării). Ei nu pot invo­ca, precum Emil Constantinescu, faptul că n-au “cucerit puterea” — pentru c-au avut-o tot timpul. Şi nici câ oamenii din subordine nu-i ascultă. E destul sâ pri­veşti ce disciplinaţi au purces la pedese­­rizarea aparatului administrativ, cât de graţios ştiu sâ profite de orice privatizare grasă, cât de tandru înşfacă sursele de beneficii uriaşe ca sâ-ţi dai seama că ai de-a face cu o armată perfect pregătita. Nu e suficient să-l iei pe Funar de gu­ler şi să-l duci la sediul poliţiei, dacâ nu faci şi paşii logici următori, absolut legali. Nu e decât vorbăraie să-l dezavuezi pe Ion Antonescu dar să nu observi ca nu mareşalul s-a întors din mormânt sâ-şi înalţe propriul cult al personalităţii, ci oameni în came şi oase — şi mai ales în surplus de grăsime! Exista toate mecanis­mele democratice pentru a-l pune pe ve­cie cu botul pe labe pe gureşul şef al unuia din partidele securisto-militaro-fas­­ciste dinspre care se scurg — spre a rămâ­ne acolo — în mintea cetăţeanului cu cre­ierul spălat tot felul de aberaţii cu iz de război civil. Sâ nu fim naivi: corifeii naţional-co­­munismului ştiu exact ce efecte produc atunci când apasă pe clapele infernale ale minciunii, dezinformării şi falsificării is­toriei. Şi mai ştiu cu cine au de-a face: când Pavel Comţ vinde patru milioane de exemplare de elucubraţii geto-daciste iar Eminescu şi Creanga sunt cumpăraţi doar de biblioteci, e clar că avem o mare pro­blemă sus, sus de tot, la scăfârlie. Mă re­fer acum la românul care “citeşte”, şi nu la masa amorfa pentru care votca pe baza de soda caustica e alimentul de bază, iar pâinea cu ceapa o delicatesă. Aceşti indi­vizi care, culmea, au şi călătorit în Occi­dent prin anii ’70 şi au văzut ca marile lor “calităţi” n-au acolo nici o căutare, ştiu ca într-o lume a competiţiei “pe bune” ar fi spulberaţi nu într-o zi, ci într-o clipă. Singura lor şansă de a se menţine pe cres­ta valului e sâ producă, în neştire, cantităţi de toxine, chintale de otrăvuri aruncate în plămânii proştilor pe care-i duc de nas cu inimaginabilă uşurinţa. Ce se va alege în câţiva ani din ţara pe care acum o siluiesc cu sadism, nu-i interesează! Pentru ei se va gâsi oricând o nouă vacâ de muls. Fie ea și-o vacă nebună. 2 România literară . E­STE un semn bun când ceea ce ne place ne şi stinghereşte. A­­ceasta îmi confirmă gândul corect de­spre ceea ce dvs. numiţi permanenta căutare, care îşi asumă cu oarecare tru­fie orice risc. Nu ştiu dacă textele în sine mă fascinează, cât frăgezimea solemnă şi transparenţa cu care găsiţi pe parcur­sul a versuri întregi locul florilor roşii într-o coroană de spini. Cum, iarăşi, nu pot să ştiu ce viitor are poezia fiecărui suflet în contextul bulversant ce i se oferă. A reacţiona cu blândeţe şi nu cu zbateri spasmodice e semn că moartea nu are puterea de a ne ataca. (Fulvia, Timişoara) El Remarcabilă eleganţa şi cultura exprimării, plăcută pentru cititor certitudinea că această primă şi esenţială condiţie pentru cel ce îşi aşterne gândurile pe hârtie este respectată. Antrenamentul pentru proza la care visaţi vi-l faceţi corect, chiar dacă scurtele dvs. texte îşi găsesc rezonanţe lirice şi ar putea fi dispuse pe pagină şi sub forma unor lungi şi bine demonstrate poetic ver­suri. Cu atât mai mult vă fac atent la obligaţiile pe care le aveţi în continuare, să vă vegheaţi drastic pofta de a vă extinde şi dilua emoţia în fraze mult prea ramificate. (V. Ghidiu, Sighişoara)­­ Cu condiţia de a vă parcurge cu răbdare, şi fără zonele, dacă nu imposibil de descifrat, măcar de dedus/aproximat corect sensul, ale grafiei saltând pe nu mai puţin de 19 pagini, poemele aduc mare folos de informaţie sub­tilă despre psihicul şi dezinvoltura autoarei în manifestări garantat memorabile. Punctul dvs. forte este disponibilitatea infinită şi plăcerea de a comenta orice, cu ample reverberaţii de ironie şi autoironie, în faţa unui interlocutor, imaginar sau real, docil în orice caz, şi care vă merită sinceritatea şi discursul acaparant. Transcriu un scurt fragment din Morţii cu morţii şi viii cu viii, luând cititorul ca într-o plimbare agreabilă prin textul care mă face să-mi amintesc de un caz asemănător (dacă nu chiar identic, există bănuiala fără suspiciune că tot dvs. aţi fost şi atunci, numai sem­nătura diferă, pe aceeaşi a majusculei grafiere anarhică însă!): “Acuma eu/ Dacă-s serioasă Şi nu prea lăcrămoasă/ Trebuie să mă consider vie aşa cum şi Par/ Ştiu-Ştiu/ Mai ales că am început să observ/ Că n-a dus chiar Nimeni gunoiul/ Şi asta-i un semn Vital/ O mare Dublă observaţie/ A gunoiului Cu sensuri după plac/ Şi A lui nimeni despre care/ Nu prea am ce zice deşi l-am văzut/ Şi-n alte situaţii când mi s­­a mai/ Părut că sunt vie/ (Unii foarte vii se majusculeazâ/ Dornici de plăceri şi onoruri)//Păi dacă trebuie dus gunoiul/(Deşi n-am zis că trebuie dus)/ Hai să trăiesc şi să caut un viu/ Care să mă preocupe ca-n îndemnul ăsta/ Separatist morţii cu morţii şi viii cu viii/ (Tu erai mortul gunoiul nu-l duc)// Presupunând că mai remarc ceva viu/ Aşa cum umblu eu prin oraş/ De parcă aş fi supravieţuit minunat de sin­gură/ Unei catastrofe nucleare/ Atunci îl consult la început pe/ Semenul meu care mă surprinde/ Iţindu-se ca un ghiocel în câmpul mental/ Dacă anamnestic duce gunoiul/ înseamnă că e vivace şi exclud/ Cu mult fler disimularea prin miros/ Frumos-frumos cu boticul/ Ai spaţiu­ timp de-o relaţie vie cu mine/ întreb am bere­chet zice/ Eu observând în acelaşi timp şi spaţiu/ Că mă confundă cu oricine altcine­va/ Şi/ O cotesc înspre cetatea în care m-ai­ identificat tu pe când eram contempo­rani/ In viaţa/­Viii cu viii se realizează mai greu/ Dar gunoiul se duce mereu/ Să le urâm spor la interrelaţii/ Deşi tânjesc la alte spaţii/ Ce treabă tristă/E treaba lor­”. (Iulia Corb, Sighişoara) E inutil şi de prost gust să se roage cineva, oricine, să-i fie iertate greşelile de ortografie. E de preferat pentru redactor să citească textele gata corectate de autori. Cu o mică musculiţă pe căciulă, ridicaţi şi dvs. această pretenţie care vă acuză. Tineretul, la care vă referiţi în observaţie, şi pentru a cărui promovare pledaţi, mi se pare că este îndestulător servit de revistă, cei care semnează recenzi­ile şi cronica literară sunt, se vede cu ochiul liber, tineri cultivaţi şi cu excepţionale calităţi de critici. Rubrica aceasta, dintotdeauna s-a ocupat de tinerii care ţin în mână, cu graţie sau fără graţie, condeiul, riscând din când în când cu entuziasm şi bună­voinţă debuturi care uneori ne confirmă încrederea. Despre versurile pe care le semnaţi şi pentru care vă faceţi speranţe de publicare, deocamdată vă spuneam că sunt tributare locului comun, clişeelor adolescentine: “M-am plictisit de ochii tăi umbroşi/ Cred că am să rămân singur/ Am sufletul bolnav de tine iubito/ Şi nu aş vrea ca să se ia.” (Iulian Gogancea, Bistriţa) E îmi place cum sună acest stil deci­siv în căutarea căruia sunteţi, cu firea dvs. puţin mistică, aşa cum spuneţi, şi care decide în tendinţa şi reuşita de a imortaliza sentimente şi momente complicate de viaţă în structuri simple, dar sugestive. Transcriu câteva versuri ce conţin mici impulsuri promiţătoare: “Blestem roţile de ceară/ Ce le ţine Cronos surd./ Am vân­dut totul aseară/ Şi coroana am­ vândut./ Mâinile, ca busuiocul/ Cel uscat, azi mă condamnă.../ Poezie e norocul/ Intr-o rochie de doamnă./ Pulsuri în deşert aud;/ Le blestem şi le alung;/ Versul joc de vânt, de mg/ E amurg spre amurg”. Aţi sesizat, sper, micile schimbări pe care le-am operat, şi care îmbunătăţesc, cred, armonia în­traga şchiopâtare. (Mihaela Irimiea, Suceava)______________________________■ Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (ci­nema), Nina Pruteanu, Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizata­. Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan, Ionela Stanciu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (econo­mist principal), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Mihai Min­­culescu. e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Uniunea Scriitorilor din România şi Ministerul Culturii. Coeditor: Editura National - Director general: Dan Chiriac --------------------------------------------------------- Nr. 26­­­4-10 iulie 2001

Next