România literară, octombrie-decembrie 2001 (Anul 34, nr. 39-51)
2001-10-03 / nr. 39
C RĂBOIUL GENETIC EEA CE anticipam de multă vreme şi reafirmam în urmă cu două săptămâni, şi anume, tot mai accentuatul anti-americanism al românilor, e confirmat de sondajele de opinii. Peste jumătate din populaţia acestei ţări nefericite parcă s-ar bucura c-au ‘încasat-o” americanii, parcă nu le-ar displăcea să-i ştie pe “aroganţii” capitalişti la pământ, parc-ar fi de partea teroriştilor. Nu mă grăbesc să anatemizez. Singurele cuvinte ce-ar merita rostite sunt cele biblice: “Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac [spun)!” Oameni incapabili să distingă între mâna stângă şi mâna dreaptă (posed exemple concrete!) îşi dau filozofic cu părerea despre ce e bine şi ce e rău pentru planetă. Precupeţe late-n şale şi înguste-n frunte pledează avocaţial pentru “echitate mondială”, dar uită, cu lunile, să-şi plătească întreţinerea la bloc (posed şi aici exemple!) O lume gureşă, care şi-a pierdut nu doar răbdarea, dar şi facultatea de a-l asculta pe celălalt, o lume a egosimului feroce şi a bădărăniei înnăscute a ieşit la suprafaţă şi ţine, cu orice preţ, să impună legea fărădelegii. Politicieni veroşi, patroni rezumanizaţi de lăcomie şi cinism, ziarişti pe cât de inculţi pe atât de mercenari, h fine, o populaţie debusolatâ, înrăită şi luminatâ de resentiment alcătuiesc formula chimică a ţării numite România. Simţind, cu instinctul departe văzâtor a slugii, că România se va orienta — cu disperare — spre America şi spre aliaţii occidentali, nişte savanţi de la ministerul sânătăţii au găsit de cuvinţă să arate că şi sunt capabili să ia atitudini pro-occidentale. Adică anti-musulmane. Şi au luit: au decis, în imbecilitatea lor, să suspende serviciile extraordinarului medic din Târgu Mureş, Raed Arafat! Probabil că, în clipa de faţă, destui români sunt amiliarizaţi, datorită televiziunii, cu chipul veşnic obosit de nesomn şi griji al ceui care prin organizaţia sa, SMURD, a salvat în ultimii ani vieţile a sute şi mii de omâni. Nu ştiu dacă dl. Arafat e palesinian, saudit, iordanian sau de orice altă seminţie arabă. Ştiu doar că, venit din atât de suspectatul Orient, a adus în România un model de occidentalitate în cel mai sensibil şi precar domeniu al ţârii: sănâtatea. E suficient să pui în paralel serviciile ‘clasice” de salvare din judeţe sau din Bucureşti, care atunci când n-au viteza neicului nu se sfiesc să depună — creşineşte, nu? — bolnavii în plină stradă, pentru a-i lăsa să crape acolo, cu viteza de eacţie realmente stelară a doctorului Arafat. E suficient să asculţi ce spun târgureşenii despre staţia de salvare a acesuia şi ce spun despre nesimţirea unora dintre doctorii plătiţi de la buget. E sufiient să faci contabilitatea răniţilor salvaţi le echipele SMURD şi a răniţilor conduşi direct la cimitir de către românii noştri leaoşi ca să tragi concluzii definitive. Adevărul e că dl. Arafat stă de multă teme ca un ghimpe în ochii injectaţi de ură ai doctorimii din România. Nu doar medicii mureşeni îl detestă pe acest decor atomic, ci şi confraţii lor din alte juleţe, speriaţi că modelul de eficienţă, de profesionalism şi, nu în ultimul rând, de imenie s-ar putea extinde şi în teritoriile er, mai gelos păzite decât sondele de perol din ţara dlui Arafat. Speculând cu biecunoscuta mârlănie de la noi momentul cesta nefericit, în care asupra islamismu- Lui se ridică un mare semn de întrebare, necelarii de la Sănătate au profitat lovind curt, satisfăcuţi să înlăture un personjare de ani buni le creează coşmaruri. Sigur că e incomod să spui că există rabi care în loc să se izbească cu elicopterele de Casa Poporului se aventurează în crestele munţilor pentru a salva vieţi omeneşti în situaţii în care “oamenii în alb” de origine geto-dacă preferă să se dea bătuţi, retrăgânu-se în separeurile spitalelor pentru a-şi sorbi în linişte cafeaua şi pentru o scurtă partidă de giugiuleală cu asistenta. Cu atât mai mult cu cât arabul Arafat transpiră să aducă în România fonduri din străinătate pentru a dota SMURD-ul, în timp ce de taxele imense percepute pe aşa-zisa “asigurare de sănătate” se alege praful şi pulberea. S-a întâmplat, prin 1994-1995, când un membru al familiei mele coordona programele medicale ale Fundaţiei Soros, să aflu de existenţa acestui incredibil personaj, îmi amintesc şi acum de insistenţa — vecină cu agasarea! — cu care pleda pentru finanţarea programelor sale. Nu ezita să naveteze între Târgu-Mureş şi Timişoara sau Bucureşti, ajungând uneori în miez de noapte şi plecând imediat după semnarea contractelor, pentru a fi, în zori, la datorie. Pot depune mărturie că n-o făcea pentru bani, pentru simplul motiv că era vorba de echipamente şi de medicamente. îmi mai amintesc şi de comoditatea unor românaşi de-ai noştri care, ajunşi în faţa unui funcţionar de la o importantă fundaţie europeană, pretindeau, cu aroganţă, să li se dea asigurări că nu completează de pomană formularele! Faceţi diferenţa între irisul obişnuit să i se ofere totul pe tavă şi cel conştient că lumea nu-i datorează nimic. Trageţi linie şi rezultatul vă va îngrozi: obţineţi însăşi imaginea românului-standard, gureş până la ameţeală, mahalagiu până la greţoşenie şi mitocan cu sistem. Nu ştiu cum a fost posibil să se ajungă aici, nu ştiu unde a dispărut românul tolerant şi generos, prietenos şi blând. De fapt, nici nu ţin minte să-l fi întâlnit prea des, în cantităţi masive se va fi aflat în manualele de istorie — şi anume, în cele trei preferate de ministresa Andronescu. Tot ce constat e că ne înrâim şi ne urâţim fără încetare. Dacă nici tragedia cumplită abătută asupra lumii — nu doar asupra Americii — nu ne scoate din egoismul nostru mărunt, înseamnă că partida e pierdută. Ricanarea prostească, superioritatea imbeciloidă a celui care se crede sustrasă regulilor lumii ne vor costa enorm. în fond, la World Trade Center au murit sute de oameni ce nu erau americani. Iar fanaticii sinucigaşi ştiau asta. Ştiau că dacă există pe lume un loc în care forfoteasc, la orice oră a zilei, inşi de pe întreg mapamondul, World Trade Center era, cu siguranţă, unul dintre acestea. Din acest motiv, e pur cinism să extinzi — aşa cum au făcut-o câţiva jurnalişti de frunte de pe Dâmboviţa — conceptul de “pagube colaterale” asupra unui asasinat sălbatic, dus la îndeplinire cu perversitate şi animalitate extreme. Aş fi preferat să-mi apară bube pe limbă, decât să rostesc astfel de idioţenii. Chiar să nu existe nici o diferenţă între un atac militar anunţat din timp, precedat de avertismente şi discuţii îndelungate, şi asasinătul mişelesc, dus la îndeplinire cu o inflexibilitate neumanâ? Sau te pomeneşti că astfel de mutanţi şi-au însuşit deja modul de operare al lumilor transumane cărora le acordă în felul acesta o carte albă? Eliminarea cu perfidie a doctorului Arafat, ca şi uciderea a mii de oameni (inclusiv a doi români) la World Trade Center sunt, fiecare în felul său, păstrând toate proporţiile, fenomene pe care egoismul, sălbăticia, nebunia lumii şi le înscriu, ruşinos, pe răbojul genetic tot mai îngreunat de păcate imprescriptibile. _ CONTRAFORT România literară ?” NU e nimic râu şi nici nou în faptul că sentinţele, maximele, pentru care aveţi aplecare, trezesc instantaneu în cititor impulsul de a gândi şi formulă reversul acestora. Ideal ar fi ca el să rămână fără replică, în admirare şi gata să reţină textul scurtissim al înţelepciunii. Ceva lipsit de acea frumuseţe a urâtului, de care s-a vorbit atât, intrând triumfal şi parcă pentru totdeauna loţindu-se în estetică şi anihilând rezistenţa la urât. Ceva lipsit de măsură, gustul bolnav de a etala dezgustul în liste nesfârşite proliferează sarcasm descriptiv în textele celor mai mulţi dintre condeierii noştri tineri. Fiecare, la el acasă, în colţul său, ostenit de ce vede peste zi şi de ce citeşte în gazete, transcrie atrocităţi, dezamăgiri, deziluzii, revolte, eliberându-şi memoria, în acest fel, de imaginea lor, de otrava care nu trebuie să se acumuleze şi să băltească peste orizont. Fiecare singur, şi din aceleaşi motive, dar toţi aproape la fel, textul lor separat seamănă leit unul cu altul. Face parte din realitate că fiecare bate pironul său în Hristosul poeziei, în acelaşi loc, în acelaşi timp, cu acelaşi sentiment înşelător că este singurul care o face. Privighetoarea curge, secundele zornăie, cleios Dali lumea se scufundă, hemoroizii rânjesc în argou, valul respiră mortăciuni, omul târâie piciorul, ora se dă de ceasul morţii, viermii ne gâdilă orgoliile, raiul falimentar e închis, Iuda nu s-a spânzurat, mascarada poate începe. Luând câte o sintagmă, câte un vers din fiecare poem, iată că am comis, prin acumulare, un text nou perfect valabil. Se poate glossă la nesfârşit, se poate obţine o infinitate. Sentinţe, maxime dublate, reversul lor. Stimate autor, sunteţi unul din înţelepţii fără soartă, în căutarea desăvârşirii poate. Spaima mea lentă, să nu vă pierdeţi în anemii intense, în refuzul de a vă şi bucura în peisajul Micului Prinţ,suprimat pe neobservate de diavol. De a vă şi bucu- ra, totuşi, măcar în amintirea lui, în fine, pe lângă noutăţi, textele de dată recentă, aţi pus în plic şi poemele mai de demult scrise, din care am citat cândva într-un răspuns favorabil. (Vasile Ghinea, Râmnicu-Sărat) El Dvs. presupuneţi că există, iar eu vă confirm prezenţa lor numeroasă în texte, a unor greşeli elementare de puctuaţie, de articulare eronata, de asimilare incorectă a unor termeni (de pildă: sălăjduieşte pentru Sălăşluieşte, patrungă pentru pătrundă, cu sute pentru cu sutele, to/N/r pentru tulbure, răzvăteşte pentru răzvrăteşte, florii rupte pentru flori rupte, mâni pentru mâini, s.t.r. pentru str., el e ca pentru el o ia, ferbinte pentru fierbinţi). Corectaţi-vâ, deci, textele. Atâta lucru, să vi le semnalez, am putut face, în speranţa că altădată nu le veţi repeta. Teribila sensibilitate cu care v-a năpăstuit soarta vă inhiba, vă descurajează. Poate că, totuşi,O..-ul, care începe aşa: “Am început să merg, e greu, sunt singur./ Mă uit în jur, dar nimeni nu mă vede.” - este un semn că disperarea învăţăcelului lacunar, să-l şi determine la o atitudine nouă, de respingere a slăbiciunilor şi îndoielii de sine, citind enorm. (Alexandru Cefan, Oradea) El în Aş vrea un cântec, atingeţi cu mare uşurinţă căzuta în desuetudine astăzi perfecţiune formală: “Aş vrea să-mi fie cântecul precum/ zvâcnirea albâ-a peştilor în mare/ peste-o corabie pierdută, care/ viseazâ-n alge şi corali de-acum...// Tânjeşte sufletu-mi prin ani ce ard/ de-un cântec mătăsos ca şi albastrul/ prin care trece un delfin sihastru/ în scăpărări de aur şi smarald”. Poemul sar fi terminat foarte bine aici, metafora consumându-se într-un mediu marin unic, suficient de bine demonstrat şi în folosul ideii care v-a mobilizat. Dar dvs. mergeţi mai departe, plimbând emoţia până la epuizare, schimbându-i mediul, mutând acţiunea din loc în loc, ridicând-o din fundul marii cu epave, ca s-o depuneţi în condiţii de stepă fără orizont, apoi pe nişte dealuri, între bălării obraznice, apoi “în crângurile-n somnul dupâ-amiezii,/ ori zumzetul de fagure-al livezii/ trecând (cântecul n.n.) pierdut pe-un drum spre nicăieri...”. Armonios, calitatea aceasta vă prisoseşte, ducând demonstraţia până-n pânzele albe, cu imaginaţie neistovită, spre propria satisfacţie şi, prin scurta contaminare, spre a noastră încântare, în schimb, în Rezervorul de plasmă al durerii, treceţi emoţia în alt registru. Versul liber este şi el bine servit, bine hrânit, spectaculos, impetuos şi colorat pe alocuri cu impulsuri suprarealiste, alternând cosmice şi terestre, energice şi fără istov. Speraţi într-o publicare, aproape convins că lucml dvs. este bine făcut. Noi, în schimb, având niscai mici rezerve, vom da doar un scurt fragment ce ne confirmă pozitiv afirmaţiile: “îmi place aici/ mi-am spus/ înveşmântat în cuvinte/ în gunoaiele reciclate ale zilei de ieri/ în ura mustoasă a cutremurului de mâine/ în minciuna cuminte a lui michelangelo/ visând că va sculpta cândva munţii/ pentru a intra în ei/ pentru a cuprinde chipul veacului// das ist gut, herr michelangelo/ ascultă de mine, spunea/ Dumnezeu din tronul său şubred/ sâ nu mai faci/ hybris e numele tâu/ dar pneumonia nu te va salva de infernul personal// născoceşte vorbe,/ am spus,/ lasă sculpturile în mercur/ lasă hermele sâ se prăbuşească în praful păstos/ al unei alte/ via appia/ mărginită de busturile poeţilor nebuni/ nero, Caligula & adolf/ bulevardul incomensurabil al disperării/ de a nu fi adorat/ cum zicea Irod cel care zvârcolindu-se/ în pulberea asudata a circului/ sub ochii luminoşi ai mulţimii/ terifiate...” (Daniel Copil, Satu-Mare). | România literară Director: Nicolae Manolescu Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Nina Pruteanu, Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată. Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan, Ionela Stanciu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (economist principal), Corneliu Ionescu (difuzare, tel. 650.33.69.), Mihai Minculescu. e-mail: romlit@romlit.ro http ://www .romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Uniunea Scriitorilor din România şi Ministerul Culturii şi Cultelor. Coeditor: Editura National - Director general: Dan Chiriac Nr. 39 • 3-9 octombrie 2001