România literară, ianuarie-martie 2002 (Anul 35, nr. 1-12)
2002-01-09 / nr. 1
NTINA OPĂRITA ROMÂNII au găsit încă un ţap ispăşitor. După unguri, după 1. evrei, după oculta financiară onală a venit rândul lui Vaclav la locul duşmanilor ireductibili aici. Perfect orientat pe scena politică onala, conectat la înaltele vârfuri târăsc soarta planetei, respectatitudinea sa demnă atât în perioadata cât şi dupâ câderea bolşevismul e un excepţional conducător de iţie. Consultat de către mai-marii ascultat atunci când are ceva de eşedintele Cehiei a jucat, în ultimii zece ani, rolul dirijorului în politica Centrale. Tratatul de la Visegrad, dovedit a fi cea mai inspirata misitica a perioadei post-comuniste, ea prieteniei vechi ce-l leagă pe Havel de dizidenţii polonezi şi , din anii ’70 şi ’80, unul dintre cei care-au pus mâna re în România n-au intuit ce avanasare am fi putut dobândi, imediat 190, prin strângerea legaturilor cu , Cehoslovacia şi Ungaria. Dimpoanâ prin 1996 la putere s-a aflat lui Achim Mihu şi a protocroniste vedeau în conceptul de Europă întruparea nostalgiilor iredentismuri. Chiar atunci când au vizitat ia, oameni de stânga - o stângă ă, ce e drept, departe de imbecilii Bârlădeanu şi Dan Marţian - prelam Michnik, ei făceau pentru puter-comunista de la Bucureşti figură trabandişti politici. Carantinizaţiile lor n-au depăşit nivelul taclaleie cu grupuri de intelectuali fără impact asupra conştiinţei publice, chimic, încâ din prima lună a însfânterii, „emanaţii“ s-au bulucit spre bunici sâ-şi satisfacă pe loc reveridentalizante. îmi aduc aminte de-o debarcare în masă a scriitorilor în Oraşul Lumină, într-o perioada încă se mai trăgea pe străzi iar cacelor împuşcaţi la revoluţie eraute. Din toată această navetă n-a facat o pârâialâ între „mâncătorii deu soia“ şi „consumatorii de icrenele cărei ecouri nu s-au stins cu totul nu. Cert este ca nici politicienii, nici tualii habar n-aveau ce trebuia făcut a aşeza ţara pe şinele normalitâţii. imp ce polonezii şi cehii îşi vedeau ic de proiectul european, ai noştri au totul la fuguţa trasâ pentru a se isa cu Paul Goma, Ţepeneag şi Tanase. Cehii nici măcar nu s-au să-l viziteze pe Milan Kundera, primi ei prin Franţa, pentru că aflaseră email câ drumurile europene trec Washington şi Berlin, iar nu prin es-Elysée. în plus, au avut grijă şâ în toate aceste capitale oameni de-o ibilâ ţinută morală, şi nu scursurile ito-tumâtoriste care în afara bişniţâ■şanţate nu s-au remarcat prin nimic, aşi câ suntem egali doar cu marile am ignorat ciocoieşte eforturileraculoase, dar pline de consecinţe re, ale vecinilor noştri, iată că la sfârşitul lui 2001 cade: într-unul dintre discursurile sale, Havel nu vede România între ţările or fi invitate sa adere la N.A.T.O. în Premierul Nastase a trecut imediat la nvinuindu-l pe Havel de „ineleganare gafă, pentru că asta dovedeşte ca cum n-am înţeles subtilităţile limbadiplomatic internaţional. Prin firea sa, mai ales prin remarcabila experienţă :o, Havel nu e omul care să aibâ ive privitoare la terţe entităţi. N-am nici în legâturâ cu Slovacia, de cee-o în legătură cu România? Dacâ înţeleg eu cum merg lucrurile în înalta politichie mondială, Havel a fost rugat sâ lanseze un balon de încercare, spre a testa reacţiile ţărilor care ar putea fi vexate de eventuala lor neincludere, în anul 2002, în N.A.T.O. La acest nivel politic nu există omisiuni şi nici amnezii - cu atât mai mult cu cât dl. Havel n-a revenit a doua zi precizând c-a fost vorba de o regretabilă scăpare. Pur şi simplu, ni s-a dat de înţeles, cu un ceas mai devreme, că N.A.T.O. rămâne pentru noi o dulce iluzie. N-au trecut nici douâzeci şi patru de ore până când moţiunea unui grup de parlamentari europeni a aşezat pecetea pe textul aparent amnezic al preşedintelui ceh. Stupoarea din Piaţa Victoriei e lesne de înţeles însâ numai în cadrul jocului politic dâmboviţean. Dupâ câderea lui Ceauşescu ne-am comportat asemeni elevului tufă la matematica, dar care reuşeşte, prin miracol, sâ ia nota de trecere la teză. Uitând că în restul anului a chiulit, a scos limba la profesori, a spart geamul clasei şi a luat doar note de patru, acum pretinde sa fie aşezat în rândul premianţilor clasei. în cumpănita lume occidentală hotărârile se iau dupâ ce au fost analizate toate paginile dosarului, nu doar ultima filă strategic aşezată la vedere, deasupra teancului de fiţuici, poltronerii şi chiar crime. La Bucureşti se uită elementul esenţial: N.A.T.O. este cea mai importanta structură de securitate a spaţiului occidental. O structura bazata pe sisteme de informaţii comune, pe o ideologie comună, pe o viziune asupra lumii comună. Se subînţelege ca o ţară intrată în N.A.T.O. va avea acces nelimitat la întregul tezaur de informaţii şi strategii al ţărilor occidentale. Prin urmare, e absolut obligatoriu ca oamenii angrenaţi în sistem sâ fi dovedit ca aparţin aceleiaşi lumi şi ca au aceleaşi aspiraţii. Or, ce raportează profesionistul N.A.T.O. după ce şeful său politic l-a pus sâ amuşine cum stă treaba cu aspirantele fost comuniste - în speţă, România? Vede, mai întâi, aceeaşi securistime odioasă, doar ca mai înaltă în grad, cu care serviciile secrete occidentale se luptau până în 1989. Vede câ până în clipa de faţă SRI-ul e condus de un neobosit provocator precum Radu Timofte, gata sâ arunce propria-i ţară într-un război civil, în numele interesului de partid, dupâ ce, în urmâ cu vreun an şi ceva, încercase sâ provoace haosul în chiar instituţia pe care a ajuns s-o conducâ. Mai vede că în comisiile de specialitate de apărare şi servicii secrete - naţionalişti vehemenţi, unul şi unul, primitivi gata să scoată cuţitul când aud de Occident şi de orice altă democraţie decât aceea pe bază de bulan, furtişag ori şpagă,nu se sfiesc sâ colaboreze cu teroriştii din lumea arabă sau asiatică în numele şuvoiului roşu al comunismului care le-a opărit retina şi din care nu şi-au revenit nici azi. în aceste condiţii, când însuşi Ion Iliei Iliescu s-a săturat de corupţia patronată de bestiile din securitate şi miliţie, responsabilii N.A.T.O. se vor gândi de o sută de ori înainte de a invita în casâ astfel de elemente nu doar compromiţătoare, ci şi primejdioase. Să fie limpede: dacâ dorim sâ intrăm în N.A.T.O., în Uniunea Europeană şi în orice altă structură a democraţiei occidentale nu vom izbuti doar îmbrâcându-i în costume scumpe pe securiştii care au lucrat mână în mână cu Şacalul Carlos şi cu toată armata de asasini plătiţi care brăzdeză planeta. Până când aceştia nu vor primi, în mod public, un şut în fund, gândul câ vom fi admişi în N.A.T.O. e la fel de realist precum speranţa de a câştiga la loterie a individului care uită sâ-şi cumpere bilet de participare. România literară ~~ ŞTERSURI de dragoste, atât de simpla lor aşezare armonioasă pe pagină! Poeme filiforme, natura lor declarând, dăruind cu inepuizabilă convingere şi cu elanul celui care te obligă sâ primeşti spectacolul unei sabii care se întoarce fulgerător din cerul spre care a fost aruncata. Câştigul acestei frumuseţi din pierdere vine. Averea, din nostalgiile unei îndelungate aşteptări şi asceze. Dumnezeu nu-i îngăduie săracului să-şi simtă sărăcia, îi dăruieşte un har pentru care cei avuţi îl vor invidia sau milui. Urmăreşte cu bucurie Sacrificiul „Lumina ce vine din faţă/ îmi îndoaie/ umbra/ până când/ ochii o culeg.// S-o punem în zid!/ Mă prind cu o/ mână/ frâng zbaterea/ şi mă ridic/ os cu os/ Numai sâ nu-mi/ rămân în afară”. Şi acum această Facere: „Sărut gâtul gol/ al clipei cu tine,/ şi-i strâng trupul/ până la suflet./ Al meu? Al tău?/ Cercuri nasc ramuri,/ ramuri nasc timpuri/ mai sus, mai rotund,/ mai jos, mai albastru/ spasmele/ în tăcere// învârt trecerea spre/ început./ Şi brad ne-am strâns/ în braţe/ având pământul”. In fine, între timpuri: „Roşu, galben, verde bătrân/ palmă deschisă/ între ele/ şi în mijloc/ mănăstire./ Alb,/ alb de genunchi roşi/ hotar la Eden./ Toamna vine pe cruci/ solare./ Lemnul de-aproape/ îşi aşteaptă toaca/ a cărei chemare/ e din oase de păsări./ Şi cercurile aleargă/ sâ-şi întâlnească/ ploaia/ cu fiecare lovire/ tot mai departe,/ în lemn./ Eden, fără poarta spre mine”. (Adina Hulubaş, Tecuci) El omeneşte, ar fi de înţeles până la un punct, neînţelegerea dintre un autor, care n-are chef sâ accepte că talentul lui e modest, şi redactorul, care nici el nu se decide sâ i-o spună verde-n faţâ. Dacă e reală stima, şi nu reprezintă doar un rudiment ce vă garniseşte scrisorile de-un deceniu încoace cu o formula de final pe cât de consacrata, pe atât de lipsita de conţinut, atunci aceasta stima declarata v-ar obliga să-mi acordaţi tot creditul. Ceva îmi spune însâ câ nu veţi accepta bârbăteşte ideea că sunteţi într-o mare mâsurâ vinovat de mizeriile şi eşecurile îndurate de-a lungul vieţii. Dar ţineţi, ca la singura justificare a acestora la statutul dvs. de victima a tuturor timpurilor, în bună mâsurâ fals, atunci şi acum, dar care vă consolează. Dacă înainte vreme putea fi înţeles ca o gafă răutăcioastă P. S. -ul acesta, el este total deplasat, acum, şi apasat jignitor. Iatâ-l: „pentru ca să-mi dau seama cât ţineţi cu dinţii de pâinea dvs. cea de toate zilele, adaug încâ o poezie...” Emiteţi opinii expirate despre curajul real al redactorului dispus sa rişte, şi nonşalanţa autorului aşternând pe hârtie, în singurătatea casei lui, poeme închipuite de mare curaj. Insolenţa cu care mă provocaţi mă determina sâ aleg, între jena de a nu vă compromite cu un poem aberant şi cruzime, cruzimea. Iatâ-vâ textul, intitulat Bourul. „Neagra pâine-a pensionarii/ mi te-au copt aligatorii;/ Spre Infern tu îmi eşti treaptă/ bourule, te deşteaptă!// O! de pe păşunea rară,/ te trag cu lasouafara,/ între coame îţi împlântă/ sabie, nu crucea sfântă!// Dacă nu mi te trezeşti/ ai sa îţi mai paşti mohorul/ la calendele greceşti...”. Bourul, cu care vă identificaţi în absolut, lovit deja cu sabia-ntre coame, e clar ca nu vi se va deştepta. Că dacă s-ar deştepta, ce ar face, mâ întreb, el, invocatul bour? S-ar năpusti crunt, dând iama-n... aligatorii care-au adus ţara-n lasou de lemn? Şi-atunci, ca prin minune, mohorul ar creşte din abundenţa pe păşunea deasă, iar pâinea neagra a pensionarilor care suntem, s-ar albi instantaneu? (Erick Kotzbacher, Târgovişte) E Copilăreasa şi optimista, va exersaţi discursul liric plimbându-vă verbele ca pe nişte păpuşi în căruciorul viitorului optativ. Declaraţiile abundă, în fiecare vers există o ţintă gata sâ vâ cedeze, promisiunile ditirambice, exuberante lanţuri, de genul aş face şi-aş drege, ori om face şi-om drege, „om face orice, neom juca iar pe zmeu l-om trimite, i-om prinde lunii cercei, iar fetei i-om vedea doar puţin călcâiul, ne-om închide, ne-om răzima şi iar ne-om începe”, sau în acelaşi exces de elan „aş vrea, aş colinda, şi-aş face, şi m-aş droga, şi-aş chefui, şi m-aş trezi, n-am mai zbura. Griji nu-mi fac, natura lucreazâ temeinic în adânc pregâtindu-se sâ răstoarne toate aceste construcţii inconsistente ale visului. Realitatea va părea ceva mai săracă în tranziţie, dar cu ce dulci trofee vă va răsfăţa. Poemul fârâ titlu, care mâ îndreptăţeşte să sper la o schimbare radicală în curând este cel care conţine distihul „Moarte şireatâ/ Linişte-n noi...” (Cezar Popescu, Iaşi) . Nici nu deschisesem plicul, şi o plăcută bânuialâ, stârnită de recunoaşterea caligrafiei cu adevărat frumoase a expeditorului, m-a fulgerat. Şoţicarii mei cei talentaţi, elevi băcăuani, slavă domnului, recidivează. Data trecută semnau doi. Acum numai unul din ei, care, grijuliu mă linişteşte cum ca „nu-i la mijloc nici o despărţire" a lor, ba dimpotrivă, maturitatea le-ar fi cimentat prietenia prin identitate de ideal, plăcerea de a se informa, bucuria lecturilor solide şi ambiţia, în consecinţă, de a scrie poeme foarte lungi. N-a trecut nici un an, şi iată ca mi se recunosc niscai merite, lucru care mă uimeşte foarte. Cer un răgaz, cam cât gândesc ca i-ar trebui colegului sâ-şi finalizeze şi el poemul său, ca sa ma pot lamuri între timp, pe îndelete, asupra a ceea ce este şi rezistă în Alepha sau A floppy determinism. Ce bănuiesc eu câ poate fi minunat şi nobil profitabil în această relaţie, este câ mă încumet de bună voie, dar şi de nevoie, să învăţ din reuşitele experienţe ale copiilor, dar şi din greşelile lor. (Cosmin Cioltoş, Comăneşti-Bacâu) mm ... ■■ ■■ România Director: Nicolae Manolescu Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Adriana Bittel, Constanţa Buzea, Marina Constantinescu, Mihai Minculescu. Redactori asociaţi: Ioana Pârvulescu, Cristian Teodorescu, Eugenia Vodă. Corectură: Simona Galaţchi, Ecaterina Ionescu, Nina Pruteanu. Tehnoredactare computerizată. Anca Firescu, Mihaela Ivan, Ionela Stanciu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, București, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (economist principal), Corneliu Ionescu, Gheorghe Vlădan (difuzare, tel. 650.33.69.). Secretariat: Sofia Vlădan. Corespondenti din străinătate: Rodica Binder (Germania), Andreea Deciu (SUA), Gabriela Melinescu (Suedia). e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Banca Română pentru Dezvoltare ftmtrij dezvoltare UHHU ottop*« «cgivrv Coeditor: Editura National - Director general: Dan Chiriac Nr. 19 9-15 ianuarie 2002