România literară, aprilie-iunie 2002 (Anul 35, nr. 13-25)

2002-04-03 / nr. 13

România literară . Suntem în anul 19 Caragiale A avut loc prima dintre Întîlnirile revistei noastre. Sala de la Fundaţia Culturală Română, care a găzduit-o, s-a dovedit neîncăpătoare. Numele participanţilor şi cele dintîi informaţii, în pagina 31. FÂNUŞ NEAGU • La o noua lectură (pag. îo-ii) • Amintiri (Pag. 12-13) Poezii de Constanţa Buzea paginile pagina Mircea Florian gyorsrói Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editată de Fundaţia România literară cu sprijinul Fundaţiei Anonimul 3-9 aprilie 2002 (Anul XXXV) E­DITORIAL de Nicolae Manolescu Criticul şi timpul­ ULŢUMESC redactorilor şi colaboratorilor revistei Vatra din Tg. Mureş care şi-au dat osteneala să-mi comenteze cărţile în numărul din decembrie trecut. Nici măcar aniversar, prilejuit doar în parte de apariţia Listei... la editura Aula din Braşov, în colecţia coordonată de Al. Cistelecan, gestul colegilor mei din mai multe generaţii m-a emoţionat cu atît mai mult. Şi m-a obligat să reflectez la cîteva lucruri, între care cel puţin unul reprezintă o veche preocupare a mea, dacă nu chiar o obsesie. E vorba de limitele în timp ale „actu­alităţii” actului critic. N-am în vedere atît receptarea acestei actualităţi de către cei care ne citesc, cît, mai ales, capaci­tatea noastră de a răspunde solicitărilor literaturii în permanentă schimbare şi de a o înţelege. Ţin minte cînd mi-am pus prima oară întrebarea cu privire la carac­terul fatal limitat în timp al percepţiei critice: după ce am citit Axel’s Castle, studiul din 1931 al lui Edmund Wilson despre simbolism, am descoperit într-o revistă (criticul american mă fascinase şi căutam tot ce se putea în legătură cu el) o mărturisire, pe care autorul o făcea la bătrineţe, despre spaima de care este încercat că, într-o zi, va fi „depăşit” de literatură, nu-i va mai plăcea nici ce, nici cum se scrie, pur şi simplu nemaiîn­­ţelegîndu-şi timpul. Eram foarte tînâr pe atunci şi totuşi neliniştea lui Wilson mi­­a dat de gîndit. Astăzi o resimt din plin. Istoria literară nu ne dă răspunsuri încurajatoare. E ciudat, de exemplu, să vezi cum apreciază Maiorescu, la aproa­pe 70 de ani, literatura de la începutul secolului XX. După ce intuise valoarea lui Eminescu și a lui Caragiale, men­torul junimist o preferă pe Maria Cunţan lui D. Anghel şi se arată nemulţumit de aerul „străin” (citeşte: franţuzesc) şi ex­centric al versurilor scrise de acesta din urmă în colaborare cu Iosif. La rindul lui, E. Lovinescu, acela care a consacrat proza noastră modernă, uneori în pole­mică aprigă cu opinia curentă, ascultă în cenaclul „Sburatorul”, cu puţin înainte de moartea lui survenită în 1943, schiţa Calul a­ unui aproape debutant, pe nume­le lui literar, Marin Preda, şi o găseşte prea „crudă” în naturalismul ei. în 1920, Ionii entuziasmase, în 1943, Calul ieşea din sfera lui de înţelegere estetică. Să mai vorbesc de Ibraileanu, atît de sensi­bil la o anumită literatură fin de sieole şi fără nici o tresărire la Arghezi, Barbu, Blaga? Sau de G. Călinescu, în stare a canoniza, împotriva tuturor rezistenţe­lor, romanul românesc de la Slavici la Camil Petrescu, dar iritat nu doar de „nefirescul” influenţei lui Proust la noi, dar şi de formula („album de senzaţii şi impresii”!) a scriitorului francez, pe care, vădit, n-o pricepea? Sau de S. Cio­­culescu, autor al pledoariei pentru Ar­ghezi în 1946 şi al rechizitoriului contra lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu după 20 de ani? Relaţia criticului cu timpul nu pare să fie, iată, foarte bună. Să fie înscrisă această limitare în destinul nostru de cititori? Să ţină de natură, de cultură (formaţie, canon etc.) ori de amîndouă? Şi, mai cu seamă, să fie fără leac? Nu din orgoliu răsar aceste întrebări, ci din obligaţia de a ne cunoaşte pe noi înşine, dacă dorim (şi toţi criticii adevăraţi doresc asta) sâ-i cunoaştem pe alţii. Cum, adică, să pretind a citi bine miile de opere pe care timpul mi le scoate în cale, dacă nici pe mine însumi nu mă pot citi? ■

Next