România literară, iulie-septembrie 2002 (Anul 35, nr. 26-38)
2002-07-03 / nr. 26
A. ÎNTR-UN articol recent din Luceafărul, pe Pe care Cronicarul revistei noastre îl comentează în numărul viitor, dl Alexandru George îl evocă pe Vladimir Streinu dintr-un unghi oarecum neaşteptat şi anume acela al incompatibilităţii aparente dintre estetul abstrus, cu o vorbă a lui Calinescu, şi militantul politic. E o problemă de interes ceva mai larg şi care s-a pus la noi, cu multă acuitate, imediat după 1989, cînd unii intelectuali umanişti au intrat în politică. De la o vreme, prin începutul de profesionalizare a clasei politice, rolul intelectualului în organizaţiile civice sau politice a fost dat uitării. Discuţia merită să fie totuşi reluată, fiind una aproape permanentă în istoria noastră, poate şi pentru că perioadele de tranziţie au abundat, iar rolul politic nemijlocit al scriitorilor şi artiştilor mai ales în asemenea perioade a fost evident. în principiu, nimic nu sileşte pe protagonistul umanioarelor să se angajeze în viaţa politică, dar nici nu-l opreşte. Devenită profesie, politica şi-a recrutat cadrele, în toate ţările, aproape exclusiv din intelectuali. La nivelul liderilor, procentul se apropie de sută la sută. Aceşti intelectuali au fost, în Franţa, de exemplu, în majoritate, fie absolvenţi ai Şcolii Normale Superioare, fie ai Şcolii Naţionale de Administraţie. înainte de a fi “énarques”, au fost aşadar “normaliens”, un pas înainte pe calea specializării studiilor s-a făcut, cum se vede. Astăzi în multe ţâri, politicienii sunt absolvenţi ai facultăţilor de studii politice sau economice. Dar nu numai. Printre ei se află un procent important de medici, jurişti, oameni de afaceri şi chiar artişti. Acestea fiind zise, este evident că numărul mare de militanţi politici dintre esteţi nu reprezintă un semn de normalitate. Numărul acesta creşte direct proporţional cu anormalitatea. Iar epocile de tranziţie sunt, cel puţin din punctul de vedere al existenţei unei clase politice, anormale. Se presupune că vechea clasă a trebuit să fie înlocuită în absenţa, încă, a uneia noi. Aşa s-a întâmplat de exemplu cu puţin înainte de 1848. Factorii progresişti şi chiar revoluţionari nu erau de gâsit în marea boierime care dădea aproape numai “combatere” (adică retrograzii vremii). Ei s-au recrutat din boierimea mică şi mijlocie şi, în sud, dintre tîrgoveţi, adică exact din păturile din care proveneau cei mai mulţi scriitori şi artişti. O generaţie de scriitori a redescoperit, cu prilejul evenimentelor anului 1848, drumul spre politică şi spre civism. Dacă privim cu atenţie istoria, observam că acest lucru se petrece mai ales în împrejurări excepţionale. De pildă, în anii '60-'70 ai secolului XIX, cînd mişcarea conservatoare trebuia întărită contra supremaţiei “roşilor”, care prelungeau artificial şi ineficient spiritul paşoptist, au intrat în politică junimiştii, scriitori, cei mai mulţi. Sau după Războiul de întregire, cînd partidul conservator a dispărut şi a reînviat spiritul naţional şi popular, au făcut politică numeroşi scriitori, cu vederi de extremă dreapta, Goga, Iorga, Eliade, dar, în contrapartidă, şi scriitori cu vederi liberale şi democratice, E. Lovinescu şi ceilalţi critici mari. Niciodată totuşi mai mult ca după 1989 nu s-a pus mai acut de către scriitori întrebarea: “Dacă nu noi, cine?” în adevăr, cine? Foştii comunişti din al doilea rînd al nomenklaturii? Bâtrinii ţărănişti ori liberali antebelici împuţinaţi de închisorile comuniste? Pînâ la ivirea unor tineri specialişti în administraţie ori politologie (şi care n-au neapărat cu toţii vocaţie militantă), rezerva de cadre a societăţii civile şi politice, s-a dovedit a fi furnizată de scriitori, artişti, pe scurt, de esteţi. Regula aceasta ar fi, şi nu doar la noiîn Franţa, cea mai vie prezenţă a scriitorilor în politica din secolul XX a fost între anii '30, cînd înflorea fascismul, şi anii '50, cînd înflorea comunismul trecînd prin anii războiului!), esteţii fac politica în momente de criză şi în locul altora. Ii împinge la asta conştiinţa că e nevoie de ei. Se retrag însă, de obicei, tot aşa de rapid cum se implică. Ambiţiile lor râmîn totuşi de altă natură. Politica fiind pentru ei o problemă de conştiinţa şi nu o profesie, sînt regretaţi moralmente, dar nu rechemaţi după ce lucrurile intră pe un făgaş cît de cît firesc. în general, nu-i cheamă nimeni, vin singuri. Cînd se simt necesari. Şi nu sînt daţi afară. Cedează singuri locul, întorcîndu-se la uneltele lor. ■ Esteţi şi militanţi