România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)

2002-10-02 / nr. 39

România literară ■ actualitatea Reportajul unor “Zile şi Nopţi de Literatură” pagina 28 ■ literatură Un poem pagina de 0 Ilie Constantin Voiculescu evocat de Cornelia Pillat Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editată de Fundaţia România literară cu sprijinul Fundaţiei Anonimul 2-8 octombrie 2002 (Anul XXXV) EDITORIAL de Nîcolae Manolescu Societatea civilă . ACA mi-ar arde de glumă, aş spune, cu ^' * vorbele lui Caragiale, că societatea ci­vilă românească este astăzi sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. Imediat du­pă 1989 s-a făcut mult caz pe tema refacerii acestui ţesut social distrus de comunism. Au apărut nume­roase organizaţii şi asociaţii care promovau ideea, între care cele mai faimoase au fost Alianţa Civică şi Grupul pentru Dialog Social. Ce se întîmplă după aproape un deceniu şi jumătate este uimitor doar pentru cei care nu-şi cunosc istoria. Nu este, din ne­fericire, prima oară cînd, reformîndu-se instituţiile statului, o adevărată societate civilă nu ia naştere. Ce înseamnă, în definitiv, societate civilă? Foar­te simplu spus, ea este o solidaritate şi o capacitate de reacţie spontană a indivizilor şi a grupurilor de indivizi faţă de deciziile statului şi, mai în general, faţă de tot ce se petrece în viaţa de zi cu zi a ţării. De regulă, la noi, cel puţin de la o anumita dată încoace, statul a luat fiinţă prin împrumut şi în 1921, şi în 1948, şi după Unire iar apoi în epoca lui Carol I, şi după 1918 şi iată, din nou, după 1989, România a împrumutat forme noi din Occident. Principală fur­nizoare, Franţa. Titu Maiorescu avea, se ştie, o teo­rie despre aceste forme fără fond (sau, mai exact, care n-ar fi fost, după părerea lui, corespunzătoare fondului nostru), pe care le combătea, ca şi Emines­­cu, dar sociologii şi istoricii culturii din secolul XX au demonstrat că se poate evolua şi de la formă spre fond. Societatea civilă nu este altceva decît acest fond intern corespunzător unor instituţii democrati­ce pe care le-am adus din afară. Ar fi, cu alte cuvin­te, fondul nou intern creat de nişte instituţii importa­te. Două lucruri se produc în istoria noastră con­fruntată cu o asemenea provocare. Primul este re­fuzul formei noi. Orgoliul naţional ne împiedică să acceptăm că, de exemplu, Constituţiile României din 1866, 1923 şi 1991 au avut, toate, un model francez. Sau că administraţia a copiat-o pe aceea franceză, la sudul Carpaţilor, şi pe aceea austro-un­­gara, la nord. Rezultatul acestei reacţii orgolioase a fost, de obicei, încercarea de a restabili un fond vechi, acela care ar fi chipurile autohton. Nu s-a insis­tat asupra paradoxului că prin Şcoala Bărnuţiu, în jurul lui 1848, s-a susţinut restabilirea fondului nos­tru latin (Maiorescu îl ironiza pe cărturarul ardelean de a voi să repună în funcţiune instituţiile romane), iar prin Blaga şi Pârvan, după 1918, a fondului nos­tru nelatin (adică traco-dac). Al doilea lucru este că fondul care trebuia să umple forma a mers de obi­cei împotriva ei,­a carotat-o. Principalul factor de o­­poziţie a fost, cum era de aşteptat, naţionalismul. Abia s-a întemeiat după primul război România Mare, gata să intre într-o Europă modernă şi demo­cratică, şi au izbucnit mişcările studenţeşti anti­semite de la Iaşi (în 1923), s-au născut organizaţii protolegionare şi partide de extrema dreaptă, în plină liberalizare economică prin contribuţia lui Ionel Brâtianu şi a PNL, fondul presa asupra formei dinspre corporatismul economic şi antiparlamen­­tarismul politic de tip fascist. După 1989 nu s-a întîmplat altfel. Noile forme pe care le-au promovat guvernele succesive, fie so­­cial-democrate, fie ţărăniste sau liberale, s-au izbit de creşterea fondului autohton, intolerant, extremist şi naţionalist. “Noi nu ne vindem ţara” a fost şi a ră­mas un slogan drag acestor cercuri. Muncitorii de la Braşov l-au scos recent pe Ştefan cel Mare din car­tea de istorie proastă pe care au învăţat-o ca sâ-i a­­lunge pe investitorii turci. Toate guvernele au dorit ca România să intre în NATO şi în UE. După trei­sprezece ani de la revoluţia anticomunistă, opoziţia cea mai importantă la actuala guvernare este de tip naţionalist şi extremist. Toate acestea arată că societatea civilă a fost stopată din pricină că formele noi împrumutate au fost mereu contestate de fondul vechi autohton. Spre deosebire de Maiorescu, nu cred că forma fără fond este nenorocul nostru, ci, din contra, că fondul fără formă ne ţine în loc de aproape două secole. Fondul de care avem trebuinţă astăzi este o societate civilă. O democraţie a indivizilor şi grupurilor care să controleze democraţia statului. In locul ei sau pe necoagularea ei, s-a înălţat valul localist, izolaţionist al extremei drepte. Nu există aproape nici o respon­sabilitate individuală şi nici o reacţie spontană. Solidaritatea este exclusiv de tip mafiot. Economia este de tip subteran. Politica este acaparată de gru­puri de interese. Forma nouă a statului român con­tinuă a fi umplută de ideologia unui fond vechi, de mentalităţi desuete, aşteptînd (a cîta oară în istoria noastră?) să se închege o societate civilă capabilă a juca rolul unui fond nou, compatibil cu forma. ■ Fotó: Ion Cucu

Next