România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)

2002-10-02 / nr. 39

Caragiale şi Lenin ESTINUL statuilor din Bucureşti a fost şi râmîne un destin turmentat, şi nu o dată un destin ironic. în primele luni ale anului 1948, zelul demolator al noului regim a distrus cu sălbăticie cîteva din monumentele reprezentative ale Capitalei: statuia lui Carol I şi aceea a regelui Ferdi­nand (ambele făurite de Mestrovici), monumentul lui I. C. Brătianu, al lui Take Ionescu, al lui Lascar Catargiu. A scapat ca prin urechile acului statu­ia lui Alexandru Lahovari (poate pentru că era mai puţin la vedere). A fost lâsat în pace şi bustul lui G. C. Cantacuzino, de la intrarea în Gradi­na Icoanei. Mai tîrziu, din bronzul statuii lui Carol I a fost turnată statu­ia lui Stalin. Din bronzul statuii lui Stalin a fost turnată statuia lui Lenin. Din bronzul statuii lui Lenin nu s-a mai turnat nimic; doborita de pe so­clu în 1990, ea zace de atunci în bălă­riile de la Mogoşoaia, alături de statu­ia doctorului Petru Groza. Pe locul acesteia din urma se înalţă acum Mo­numentul Artileriei: o ţeava de tun în poziţie verticala flancata de doua puşcoace “istorice”, confecţioante cu măiestrie în atelierele Muzeului Mili­tar Central. Bucureştiul n-are o statuie a lui Cuza, dispune în schimb de una a lui Bolivar. Bucureştiul n-are o statuie a lui Decebal, intenţionează în schimb sâ-i facâ una lui de Gaulle. Bucureş­tiul n-are o statuie a lui Traian, dar se mîndreşte cu un bust al lui Atatü­rk. Fondatorul Turciei moderne, spoit din belşug cu smoală, se încruntă la trecătorii de pe Calea Victoriei mai aprig decît Baiazid la negocierile cu Mircea. Un veritabil suprarealism combinatoriu pare sa prezideze selec­ţia subiectelor şi, uneori, aşezarea lor în spaţiu. Tradiţia jocului cu mărgelele de nr. 39 , 2­­ 8 octombrie 2002 -bronz n-a fost instaurată de regimul comunist şi n-a pierit o data cu el. Copia Lupei Capitoline, instalată ini­ţial în Piaţa Sf. Gheorghe, mutată ul­terior în Dealul Mitropoliei, a poposit după 1948 în Piaţa Dorobanţi, iar a­­cum o vedem în Piaţa Romană. Sta­tuia soldatului sovietic, al cărei soclu neobişnuit de înalt îi inspirase lui Păs­torel un catren greu de reprodus, a migrat din Piaţa Victoriei într-un spa­ţiu vecin de pe Şoseaua Kisselef, spre a ajunge după '90 în cimitirul militar de la Pipera, soclul pierzîndu-se pe parcurs. Ceva asemănător a păţit, nu demult, şi statuia lui Caragiale. Lu­crarea sculptorului Constantin Baras­­chi zăbovise cîteva decenii în curtea editurii “Cartea Românească”, ascun­să privirii trecătorilor de ghirlandele viţei sălbatice, deşi preferinţele celui eternizat în bronz ar fi impus mai degrabă hameiul. Gurile rele spun că fusese, la origine, o statuie a lui Le­­nin, căreia autorul i-a înlocuit capul după ce ratase comanda iniţială. (Ca­zul n-ar fi, la rigoare, primul; la fel s-au petrecut lucrurile şi cu monumentul lui Mihai Viteazul, operă a francezu­lui Carrier-Belleuse, care a plantat ca­pul voievodului pe un trup al Ioanei d'Arc.­ Scoasă din recluziune în 1993, statuia lui nenea Iancu a fost aşezata într-un scuar de pe strada Ma­ria Rosetti, peste drum de o fostă lo­cuinţă a scriitorului. Nu însă pentru mult timp, în vara anului acesta, forţe obscure şi iresponsabile au înhăţat statuia într-o noapte şi au dus-o în fa­ţa Teatrului Naţional. Cu prilejul transferului ocult, Caragiale şi-a pier­dut soclul, dobîndind în schimb un postament jalnic, mai înalt cu o şchioapă decît peluza înconjurătoare. Cine a avizat năstruşnicia? Cine îşi asumă răspunderea? Ignorînd în­trebările insistente ale presei, Minis­terul Culturii şi Cultelor, Primăria Generală a Capitalei şi coducerea Teatrului Naţional din Bucureşti păs­trează obstinat tăcerea. O tăcere so­noră ca bronzul. Dintr-un articol apărut recent (Pa­vel Şuşaru, Răzbunarea lui Lenin - monumentul public după 1989, în România literară, n­rele 34 şi 35) a­­flăm că, în locul statuii lui Lenin din faţa Casei Scînteii, va fi amplasată o sculptură a lui Mihai Buculei. Amin­tita statuie a lui Ilici, realizată de Bo­ris Caragea, lăsa o impresie stranie: larg descheiat la palton, personajul, pe dedesubt, nu-şi arăta decît vesta. (Vezi fotografia alăturată.) Numai o privire foarte atentă putea desluşi că dispune şi de veston, bine pitit sub cutele mantalei. Să stăm puţin şi să cugetăm. Cînd unui om îmbrăcat în palton i se face cald, se descheie la palton. Dacă i se face şi mai cald, lea­pădă paltonul. Dacă tot nu s-a răcorit, se descheie şi la haină, lâsînd astfel să i se vadă vesta. A te descheia însă şi la palton, şi la haină, fără a-l fi lepădat mai întîi pe primul, nu se poate întîm­­pla decît într-un singur caz: atunci cînd vii năduşit de la chef şi ai cam pierdut numărul paharelor. Boris Caragea l-a înfăţişat pe Lenin într-o astfel de ţi­nută, adică în stricta şi elocventă con­formitate cu viziunea caragialescu asupra revoluţiei: “Steaguri, muzici, chiote, tâmbălău...” Tot din articolul menţionat mai aflăm că Mihai Buculei este artistul cel mai potrivit spre a umple golul din Piaţa Scînteii: “Elev al lui Boris Caragea, al cărui atelier îl şi foloseşte acum, el pare a fi mandatat să repare simbolic, în acelaşi spaţiu de creaţie şi de execuţie, ceea ce profesorul şi înaintaşul său a perturbat prin realiza­rea arogantei statui a lui Lenin de la Casa Scînteii.” Subscriu cu amîn­­douâ mîinile, adăugind că relaţia Ca­­ragea-Buculei, prin bogata ei încărcă­tură de sensuri, este demnă să inspire o piesă de teatru sau un roman, iar su­biectul, sunt sigur, îi va tenta pe mulţi. Dar Boris Caragea, precum arătam mai sus, n-are vreo vină ce s-ar cere răscumpărată, ci dimpotrivă, un merit care trebuie relevat. Statuia lui Lenin se cuvine scoasă din exilul de la Mo­goşoaia şi adusă din nou într-un spa­ţiu vizibil, bunăoară pe ringul de dans al unui restaurant high-life de la Şo­sea. Aşezat pe o platformă rotativă, cu aerul lui de chefliu deshum­at, Le­nin i-ar stimula generos pe meseni în libaţiile lor prelungite. Cît priveşte monumentul substi­tutiv, aşa cum ni-l prezintă o fotogra­fie din revistă, el seamănă izbitor cu o moară de vînt, pârînd gata, deşi imobilă, să-şi anime aripile la prima adiere. Lucrarea discipolului devine astfel o emblemă străvezie a liber­­schimbismului, efectuînd totodată un subtil racord cu viziunea maestrului asupra revoluţiei. Salutăm cu bucurie apropiata înfăptuire a proiectului, su­­gerînd ca pe soclu să fie gravată stro­fa a doua a Imnului P.L.S.: “îşi schimbă lupul la soroace pârul, iar omul schimbă slujbe sau idei. Schimbarea oţeleşte caracterul La tineri, la bărbaţi şi la femei.” Ştefan Cazimir România literară 3 Ilie Constantin Pe-aici e neted timpul lui Nicolae Ţone Undeva, cum cobori de-a lungul teilor din înaltul celui de-al patrulea etaj al Casei familiale de creaţie din Drumul Taberei, s-a declanşat o aprigă ciocănitoare: cât de crunt loveşte ea în trunchii ce-mi sprijină viaţa! Nu mai izbi, ciocănitoare de ceas râu, nu mai sfâşia coaja lor pură - pe-aici e neted timpul, nici o larvă nu primejduieşte coloanele casei de creaţie unde-mi trăiesc în pace secvenţa cronologică din urmă. ...Dar pleacă o dată de sub arborii mei, femeie dezlănţuită cu bătătorul pe covoare! Aşterne-te mai bine între marile, prăfoasele lor aripi până când vor începe să bată, să-şi ia zborul spre răsărit, spre neţârmurirea de pulbere.

Next