România literară, aprilie-iunie 2003 (Anul 36, nr. 13-25)

2003-04-02 / nr. 13

România literară. Apare săptâmînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editată de Fundaţia România literară cu sprijinul Fundaţiei Anonimul 2-8 aprilie 2003 (Anul XXXVI) ■ literatură Poezii inedite de Nichita Stănescu paginile 12 13 ■ literatură Tolfe'i paginile fpa% -«, Y| 14 Nicolae Balotă 1 1 " Universitățile 11 mele Er " 4 ■ literatură Nina Cassian la o nouă lectură paginile 10 11 Cucerirea unui tron. Napoleon al III-lea Un studiu al istoricului francez Ghislain de Diesbach (fragment) (pag. 15-17) E de­ D­I­T­O­R­I­A­L Nicolae Manolescu Război şi pace W­N TRIST paradox a fâcut ca în pri­mele zile ale războiului din Irak să moară mai puţini militari şi civili de­cit printre manifestanţii pacifişti în luptă cu autorităţile de pe toate continentele. Ceea ce nu vrea numaidecît să spună că războ­iul este mai îngăduitor cu vieţile oamenilor de­cit pacea, dar spune cu siguranţa ceva despre gradul de agresivitate al celor mai paşnice ma­nifestaţii. Nu încape îndoială că războiul este un lucru oribil pe care n-ar trebui să-l dorească­ nimeni. Mai cu seamă în secolul XXI, între argumen­tele lui Fukuyama despre sfirşitul istoriei, îl gă­sim şi pe acesta: o dată cu rezolvarea conflicte­lor majore, de tipul celor reflectate în războaiele mondiale, istoria însăşi intră într-o fază nouă care permite satisfacerea nevoilor oamenilor, exclusiv pe cale paşnică. Nu m-aş grăbi să trag concluzia că războaiele din Golf, cel din 1991 şi cel de astăzi, infirmă automat teza utopică a politologului american. Le putem privi şi ca pe nişte răbufniri finale ale unei istorii milenare pe cale să iasă din scenă. Ca şi Afganistanul, cu un an în urmă, Irakul din această primăvară ilus­trează însă în mod tragic o ciocnire între civili­zaţii. Nu le am în vedere pe aceea a Occiden­tului şi respectiv pe aceea a Islamului; mă gîn­­desc mai degrabă la două civilizaţii care se con­fruntă, ideologic şi militar, cam la fel cum se confruntau în ficţiunea lui Mark Twain cava­lerii de la curtea Regelui Arthur şi yankeul con­temporan care alunecase înapoi prin timp. So­fisticarea extremă, pe de o parte, a luptătorilor americani şi a armamentului lor, care transfor­mă alegerea ţintelor într-o operaţie “chirurgica­lă” şi cruţa viaţa civililor într-o măsură atît de mare, încît ajungem la paradoxul cu care îmi în­cepeam articolul, şi, pe de altă parte, primitivi­tatea extremă a gîndirii şi mijloacelor de care dispun irakienii, ascunzîndu-se de rachetele in­teligente inamice în gropi ca acelea din primul război mondial ori în spatele unor saci cu nisip, ne oferă spectacolul uluitor al unor evi paraleli, situaţi la distanţă de decenii unul de altul şi fără putinţa întîlnirii şi a concilierii. Ceea ce poate să însemne că sfirşitul istoriei n-a venit pentru toată planeta. Afganul trăind în grotele munţilor sau irakianul fanatizat pînâ la imbecilizare de paranoia dictatorului mai trebuie să aştepte. Ci­vilizaţia lor (în cazul celui din urmă, una, vai, dintre cele mai vechi!) nu aparţine secolului XX al lui Fukuyama şi cu atît mai puţin celui în care am intrat. Concluzia ar putea fi că istoria nu se va sfirşi în acelaşi timp pentru toţi, la fel cum nu a început în acelaşi moment pentru toţi. Pacifiştii de pe toate meridianele nu sunt niş­te naivi. Şi nu sunt chiar toţi de bună credinţă, în spatele valurilor de proteste stau cu siguranţă o mentalitate şi un interes major. Este de remarcat că pentru adversarii războiului nu contează de ce acesta a fost declanşat, nici împotriva cui­ contează doar că el a fost declanşat şi de către cine. Este aici un mod de a vedea lucrurile foar­te răspîndit în anii cînd comunismul se bucura de simpatia multor intelectuali şi anume de a-i condamna pe americani că se înarmează, dar de a nu sufla un cuvînt despre înarmarea sovietici­lor, doar primii erau consideraţi duşmani ai pă­cii, ultimii numârîndu-se printre prietenii ei. Deşi pacea şi războiul atîrnau, evident, şi de unii şi de alţii (sovieticii fiind, la acea dată, ade­văraţii agresori şi expansionişti), lupta pentru pace îi avea în frunte pe alii şi drept ţinte pe alţii. Toate organizaţiile mondiale destinate apărării păcii erau riguros controlate de sovie­tici. Printre intelectualii strînşi în Palatul Mu­­tualité din Paris în 1935 ca să apere cultura, mai toţi vajnici pacifişti nelipsiţi de la congresele puse la cale de Moscova, erau destui care vizi­taseră URSS. Dar nici unul nu s-a ridicat să spună ce se petrecea în realitate cu cetăţenii so­vietici dincolo de cortina de fier. Cum sînt ei deportaţi, condamnaţi sau ucişi. Tot aşa cum nici un pacifist contemporan nu pare să vrea să ştie cîte vieţi de cetăţeni ai Irakului ar putea fi salvate de un război care ar pune capăt crimelor regimului lui Saddam Hussein. ■ Biblioteca Judeţeană M U R £ 3 f 1 #*»/-■• . . »I -occI I

Next