România literară, aprilie-iunie 2003 (Anul 36, nr. 13-25)

2003-04-02 / nr. 13

P E TIMP de război, mu­zele tac. Ştim. Dar exis­tă tăceri şi tăceri. Una e tăcerea gravă, conştien­tă, a artistului care în mod vo­luntar îşi direcţioneazâ talentul în zone mai potrivite cu momen­tul, şi alta tăcerea provocata de calăşul băgat nemilos în gură. Dar există momente — şi aces­tea nu mai ţin de pace sau de război — când artistul e mai im­portant decât arta. Sunt momen­tele de ticăloşie umană, când artistul moare de foame sub privirile indiferente ale contem­poranilor. Cu câteva, minime, excepţii, artiştii români n-au fost şi nu sunt oameni bogaţi. Pe vremea comunismului, doar o mână de aleşi puteau trăi din scris — şi nu era neapărat vorba de scrii­torii cei mai populari. Câştigu­rile enorme mergeau la autorii aflaţi în slujba regimului. în cazul lor, tirajele de zeci de mii de exemplare nu reprezentau cota succesului la cititor, ci buna funcţionare a sistemului de achi­ziţii prin biblioteci publice sau cu sistem închis. Faceţi inventa­rul numărului de exemplare din opera, sâ spunem, a lui Ion Lân­­crânjan din bibliotecile unită­ţilor militare şi veţi vedea cât se vindea „la liber” şi cât reprezenta „comandă de stat”. Exemplul lui Lăncrânjan îmi vine în minte pentru că, la mij­locul anilor şaptezeci, în armată fiind, am rămas şocat sâ văd că rafturile bibliotecii „de incintă” gemeau de opera acestui autor rudimentar, perfect ilustrator al tendinţelor tot mai accentuat şovine şi xenofobe din ideologia lui Ceauşescu. Găseai acolo to­tul, de la trilogia propagandisti­că a Cordovanilor la volumele de povestiri realist-socialiste, ca sâ știe soldatul român pe ce valori trebuie sâ mizeze. La începutul lui 1990, am avut prilejul să văd lista scriito­rilor milionari, adică a clubului select ce primea bani cu ghiotu­ra în vremuri în care intelectuali serioşi nu-şi recuperau din cărţi nici preţul hârtiei de scris. Dacă uriaşele sume ar fi provenit dintr-un succes comercial real, n-ar fi fost nici o problemă. Dar în majoritatea covârşitoare a ca­zurilor era vorba fie de macu­latură propagandistică, fie de bani scoşi pe scenariile unor fil­me idioate (gen haiducii idilici ai lui Eugen Barbu). I-aş fi lăsat în plata Domnului, dacă acele gloabe ideologice n-ar continua să ridice şi astăzi spre izvoarele secate ale finanţărilor de la Mi­nisterul Culturii fliturile lor veş­nic însetate. CRIIND prea mult des­pre propagandiştii cu pe­ Inelul, condeiul, portati­vul sau coardele vocale există riscul de a crea o idee fal­să, şi anume, că oricine înge­­nunchia în faţa dictaturii era plă­tit din gros. Partea tragi-comică e că mulţi o făceau pe degeaba! Amatori roşi de ambiţie, psiho­paţi capabili sâ rimeze perfect pe orice temă se mulţumeau şi cu o carte de vizită trimisă de la Cabinetele Unu sau Doi, drept confirmare a primirii volumelor „omagiale”. Că, ulterior, foloseau acel scabros cartonaş conţinând semnătura analfabetă a lui Pin­­gelica sau hieroglifele Lenţei pentru a-i impresiona pe proşti, o altă poveste. Mi-am adus aminte de astfel de secvenţe pierdute în ceaţa unui timp despre care nu mai vrem să ştim nimic citind un emoţionant articol al lui Cornel Nistorescu. Editorialistul „Eve­nimentului zilei” evoca nişte episoade răscolitoare avându-i în centru pe doi mari artişti ro­mâni. Vizitată de o echipă a tele­viziunii „România Cultural”, Nineta Gusti, o glorie a teatrului românesc, a refuzat să fie filma­tă, pentru a nu se vedea sărăcia în care se zbate, la nouăzeci de ani, după ce a încântat atâtea ge­neraţii de români. Al doilea caz evocat, marele Ştefan Mihailes­­cu-Brâila, a ajuns, în regimul prosperităţii şi democraţiei de tranziţie, să vândă ziare la staţia de metrou Eroilor — frumoasă, involuntară, cinică formulă prin care românii îi cinstesc pe cei mai buni dintre ei, pe eroii — nu-i așa? —, ai neamului! Cornel Nistorescu a ales doar două exemple, dintr-o mul­titudine. Nu e cazul să sporesc umilința atâtor oameni citându­­le numele într-un context atât de înspăimântător, dar nu trece zi să nu întâlnesc un poet, actor, pictor, sculptor sau muzician de vârsta a treia din privirea căruia răzbat suferinţa şi revolta unei vieţi duse sub limita decenţei. Oameni care ani de zile au cunoscut aplauzele frenetice, la scenă deschisă, căldura întâlniri­lor cu cititorii, entuziasmul ver­nisajelor sau al premierelor la filarmonică se văd aruncaţi, din­­tr-o dată, în sublumea coşma­­rescă a unei tranziţii dinspre un regim al mafiilor analfabete în­spre regimul mafiilor poliglote de limba rusă. Sigur că pentru un cinic re­fuzul doamnei Nineta Gusti de a se lăsa filmată poate fi legat de sindromul Greta Garbo, coche­tăria târzie a unei femei ce nu doreşte să dezvăluie previzi­bilele ravagii ale timpului pe un chip cândva fermecător. După cum un Ştefan Mihăilescu- Brâila vânzând ziare ar putea fi încă un excelent rol interpretat de marele actor. N-am văzut emisiunea de televiziune în care doamna Nineta Gusti a îngăduit să se filmeze doar iarba din curte, dar sunt sigur că marea actriţă a fost extrem de expre­sivă chiar şi în absenţa imaginii. După cum sunt sigur că Ştefan Mihailescu-Brăila e un impeca­bil vânzător de ziare. Numai că nu asta e problema. I­NIŢIATIVA UNITER-ului de­­ a demara programul „Artiştii­­ pentru artişti” e, desigur, ad­m­­­irabila, dar nu reprezintă decât o picătură într-un ocean. Presa a selectat exemplele unor artişti celebri pentru impactul emoţional, dar drama e mult mai adâncă: în situaţia Ninetei Guşti şi a lui Ştefan Mihailescu-Brâila se află cvasi-totalitatea artiştilor români de vârsta a treia (despre tineri n-are rost să vorbesc, pen­tru că n-au absolut nici o şansă de recunoaştere oficială. Să spe­răm că vor prinde vremuri mai bune, după ce-şi vor fi lăsat su­fletul pe scenă sau pe foaia de hârtie.­ Soluţia problemei tre­buie găsită la nivelul adminis­trării ţârii. Iar dacă o ţară nu poa­te fi administrata, ce rost mai are ea?! Î MI ADUC aminte de o întâl- I nire la Timişoara, la începutul 1i anilor nouăzeci, a regretaului­­ Iosif Sava cu foste vedete ale scenei lirice bănăţene, între cali­tăţile faimosului om de televi­ziune nu figura neapărat răbda­rea. Tocmai de aceea, am fost extrem de surprins să constat cu câtă atenţie şi calm urmărea dis­cursurile nu întotdeauna logice, dar mereu indiferente la ceasor­nic, ale vedetelor de altâdată ale operei şi filarmonicii timişore­ne. Pe un ton de reproş, i-am spus: ,bine, dom’ Sava, la tele­viziune n-aveţi niciodată timp sâ vă ascultaţi interlocutorii, nu vă sfiiţi sâ-i întrerupeţi pe Liiceanu sau Pleşu, care vorbesc extraor­dinar, iar acum vă arătaţi gene­ros cu doamnele astea care, ier­­taţi-mă, cam bateau apa în piuă!” Impetuosul teleast m-a privit zâmbind şi-a mormăit în stilul său atât de expresiv: „Tinere domn, ai avut în faţă nişte per­soane la picioarele cărora s-a aflat un oraş întreg. Nişte super­be doamne adorate de cei mai puternici bărbaţi ai judeţului. Iar eu sâ nu le acord nici cinci mi­nute?!” Am zâmbit recunoscă­tor, răsuflând uşurat că maestrul atâtor complicate strategii ale supravieţuirii ştiuse să anihileze cu eleganţă şi generozitate invo­luntara, dar reala, mea mojicie. Ca relativ tânăr jurnalist, aveam scuza că programul timi­şorean al lui Iosif Sava, a cărui administrare (la cererea Magda­­lenei Marculescu, irezistibila noastră prietenă) mi-o asuma­sem, era extrem de încărcat. Dar administratorii ţării nu au astfel de scuze. Aici nu mai e vorba de cinci minute de retrăire a gloriei într-o sală de cenaclu. Aici e vorba de tot restul zilelor întune­­cate ale unor oameni care atât timp cât au fost valizi au răspân­dit în jur lumină. ■ Duşmanii luminii vin de la Răsărit România literară . Director: IMicolae Manolescu Revistă editată cu sprijinul Fundaţiei ANONIMUL Redacţia: GABRIEL DIMISLANU - director adjunct, ALEX. ŞTEFANESCU - redactor-şef, MIHAI PASCU - secretar general de redacţie, ADRIANA BITTEL, CONSTANŢA BUZEA, MARINA CONSTANTINESCU, MIHAI MINCULESCU. Redactori asociaţi: IOANA PÂRVULESCU, CRISTIAN TEODORESCU, EUGENIA VODĂ. Corectură: CONSTANŢA BUZEA (pag. 2, 3, 6, 7, 8, 26, 27, 30), SIMONA GALAŢCHI (pag. 4,5,10,11,12,13,14,15), ECATERINA IONESCU (pag. 9,16, 17, 18, 19, 20, 21, 31), NINA PRUTEANU (pag. 1, 22, 23, 24, 25, 28, 29, 32). Grafica: MINAELA ŞCHIOPU Tema numărului: Singurătăţi înaintea zilei lui Nichita Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, EDUARD CANDET, MAGDA TUFEANU Introducere texte: GETA GHEORGHIU. Administraţia: Fundaţia „România literară“, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, București, Of. poștal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, SV13759804450. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, SV11989444450 (USD) și SV11920914450 (EUR) . Mihai Pascu (director executiv), Mirona Laudă (economist principal), Corneliu Ionescu, Gheorghe Vlădan (difuzare, tel. 212.79.81). Secretariat: Sofia Vlădan. Corespondenţi din străinătate: Rodica Binder (Germania), Andreea Deciu (SUA), Gabriela Melinescu (Suedia), Libuse Valentová (Cehia). e-mail: romlit@romlit.ro http://www.romlit.ro Revista „România literară“ este editată de Fundaţia „România literară“ cu sprijin de la Fundaţia „Anonimul“, Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii şi Cultelor, Banca Română pentru Dezvoltare. 2 România literară contrafort nr. 13 / 2 - 8 aprilie 2003

Next