România literară, iulie-septembrie 2003 (Anul 36, nr. 26-38)
2003-07-02 / nr. 26
lecturi la zi 4 România literară Un artist pe frontul iugoslav ENTRU românii din vestul ţârii (zona dintre Turnu Severin şi Timişoara), în anii comunismului, cuvîntul „Iugoslavia” era, într-un fel, sinonim cu „acasă”. Semnalul postului de radio „Beograd” era mai familiar locuitorilor acestor zone decît cele ale posturilor de radio româneşti, iar canalele de televiziune iugoslave (Beograd 1, Beograd 2, Beograd 3, şi Novi Sad - toate comparabile prin calitatea programelor cu televiziunile comerciale de azi şi toate recepţionate la vremea respectivă în Timişoara) transformau în caricatură cele două ore zilnice de transmisie ale TVR, în plus mai circulau pe atunci faimoasele autocare cu „turişti” iugoslavi - în fapt, mici comercianţi - ale căror produse dădeau vieţii din aceste zone privilegiate, un aer de oarecare normalitate. Copiii îşi puteau procura fără nici un fel de probleme faimoasele ţigări din gumă de mestecat, Eurocrem (un fel de Nutella avant la lettre),, ciocolată, sucuri, tinerii se dădeau în vînt după ţigări Vikend şi Ronhill sau după discuri de vinii cu vedete ale momentului, pe care la noi nu prea aveai ocazia să le asculţi în „Epoca de Aur” (mai am şi acum pe acasă uitate într-o cutie astfel de discuri cu Bruce Springsteen, Sting, Dire Straits, Pink Floyd, Serge Reggiani, Yves Montand, Bee Gees, Queen), gospodinele nu duceau lipsă de Vegeta, piper, conserve, salam, fructe exotice, mirodenii de tot felul. An de an la Belgrad avea loc un important festival internaţional de film (FEST) prilej cu care televiziunea iugoslavă transmitea vreme de o sâptâmînâ filme premiate în istoria festivalului (multe dintre ele laureate şi la Cannes, Veneţia, Berlin sau deţinătoare ale statuetelor Oscar). Filmele (întotdeauna subtitrate) erau o sărbătoare pentru cinefili. Cu singura condiţie că la noi să nu fie economie de curent exact în momentul transmiterii lor, într-un fel sau altul realitatea iugoslavă pătrundea în viaţa cotidiană a locuitorilor din vestul României, îi invidiam pe sîrbi pentru că puteau munci în Occident, aveau şansa să călătorească oriunde, puteau găsi în ţara lor orice produs şi în general aveau aerul relaxat al unor oameni nefamiliarizaţi cu logica unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate. De nenumărate ori, venind noaptea cu trenul dinspre Bucureşti spre Timişoara, priveam, între Turnu Severin şi Orşova, casele luminate de pe celălalt mal al Dunării şi mă gîndeam la fatalitatea care a făcut ca oameni născuţi la o distanţă de cîteva sute de metri, de o parte şi de alta a fluviului, să aibă parte de condiţii de viaţă complet diferite. Nu întîmplâtor, în decembrie 1989, primul gînd al revoluţionarilor timişoreni a fost acela de a trimite la Consulatul iugoslav din Timişoara o delegaţie care să informeze despre noua situaţie politică. Radu Ciobotea a trăit o bună parte din viaţă la Orşova, cu ochii spre celălalt mal al Dunării. Este un om care a văzut de aproape mirajul iugoslav de libertate şi prosperitate, în căutarea căruia sute de români şi-au găsit sfîrşitul în apele învolburate ale fluviului. Stabilit după revoluţie la Timişoara, cu o experienţă jurnalistică de două decenii şi un spirit de aventură înnăscut, Radu Ciobotea este, a priori, persoana ideală pentru postul de corespondent de război în fosta Iugoslavie. Spre deosebire de mulţi colegi de-ai săi occidentali şi chiar români, este de presupus că Radu Ciobotea are un background mult mai larg legat de evoluţiile din ţara vecină. In plus, structural şi prin experienţa sa de viaţă derulata la doi paşi de frontiera iugoslavă jurnalistul timişorean are o perspectivă mult mai nuanţată decît alb-negrul în care presa internaţională a tratat acest conflict care a marcat ultimul deceniu din istoria Europei. Surd la cîntecele diversioniste ale serviciilor de dezinformare, Radu Ciobotea scrie doar despre ceea ce vede şi ceea ce aude. De aceea reportajele sale de pe front, tipărite iniţial în „Eveni-Radu Ciobotea, Război cu Doctor Blues, Editura MIRTON, Timişoara, 250 pagmentul zilei” şi strînse acum în volumul Război cu Doctor Blues prezintă o versiune sensibil diferită de ce am văzut la CNN şi pe celelalte posturi de televiziune occidentale şi/sau sîrbeşti. Radu Ciobotea, vede conflictul iugoslav de la nivelul străzii, cu perspectiva omului obişnuit. Rezultatul este o realitate incertă, în care zvonurile şi cacealmalele mediatice o iau cu mult înaintea faptelor propriu-zis. Bizare şi cu totul ceţoase sunt, din perspectiva lui Radu Ciobotea, faptele din perioada premergătoare acţiunii armate a NATO împotriva regimului Miloşevici. Emisiunile informative ale posturilor de radio şi televiziune, primele pagini ale ziarelor din întreaga lume au fost atunci pline de relatări şocante ale unor atrocităţi. Dar urmele acelor atrocităţi nu se prea vedeau la faţa locului. „Pe dreapta zăresc cadavrul unei vaci. Al Vacii. Recunosc imaginea din ştirile CNN, din pozele ziarelor (adică nimeni n-a mai scăpat, pînâ şi animalele au fost ucise, e o planetă pustie). Vaca e la locul ei de vreo două sâptâmîni şi poate fi filmată de orice echipă care se aventurează încoace. Cîmpia e lucrată, turme de capre pasc pe pajişti, maşini deloc stricate sînt parcate în curţi. Dar nimeni nu se atinge de vacă, singura victimă de război aflată cu adevărat la îndemîna ziariştilor. (...) Distrugerile par selectate. Case lovite cu artileria lîngâ altele întregi şi înfloritoare. Sate pustii în care cineva se întoarce zilnic, spală rufele, duce vitele la păscut şi închide obloanele. Aici nu a fost ca la Vukovar. A fost o luptă de guerilla în care una din forţe a ripostat dirijînd focul doar în direcţia din care s-a produs agresiunea. Dispariţia albanezilor din zona Komorane e discutabilă. Multe gospodării au rămas întregi şi sunt întreţinute” (pp.30-31). Intre realitatea constatată pe teren şi relatările mass-media din întreaga lume nu există nici o legătură. Totul pare un conflict de operetă, cu figuranţi amatori, stînjeniţi de situaţia nefirească în care au fost împinşi cinic de cursul capricios al istoriei. „Văzuţi din satelit sau fotografiaţi din avioanele americane de spionaj, poliţiştii sîrbi par a controla în continuare punctele strategice şi căile de comunicaţie din Kosovo. Văzuţi în came şi oase, ei se transformă în nişte săteni oleacă speriaţi, care aşteaptă întoarcerea vecinilor albanezi, ca să scape de un coşmar” (p. 37). In acest colţ de lume ziaristul român are ocazia să întîlneascâ un timişorean cu un destin demn de filmele cu Van Damme. Novac Liublinco (devenit Dragan Arsenovici) ajunge membru al trupelor speciale iugoslave după o copilărie de cvasi-handicapat în România. El este cel care îl sună la un moment dat în ţară pe jurnalist şi îi oferă versiunea sa - de participant! - asupra faimosului măcel de la Racak: „(...) Ceai făcut de cînd te-au mobilizat? Am luptat. Aţi văzut poate şi la televizor. Am luptat la Racak. înţepenesc. 15 ianuarie. Masacrul de la Racak. 45 de civili albanezi ucişi. Autopsia comisiei de medici finlandezi nu poate stabili cum au murit. - Liubinco! La Racak au fost omorîţi oameni nevinovaţi! Femei şi copii! Tu ai fost acolo? Circuitul pîrîie. Mi-e teamă să nu se întrerupă. - Asta aţi văzut dumneavoastră! Aia erau nişte morţi scoşi din cimitir. La Racak a atacat UCK-ul şi a omorît sîrbi. Am fost trimişi acolo. Au fost lupte grele. Au căzut şi de-ai noştri şi de-ai lor. Eu am tras în luptători UCK în uniforme negre. Nu era nici o femeie şi nici un copil pe acolo” (pp. 79-80). Citind toate aceste relatări sar putea crede că reporterul român încearcă să inducă o percepţie pro-sîrbâ asupra evenimentelor, în mod paradoxal însă, ca o ironie a sorţii, el ajunge să fie expulzat din Iugoslavia chiar de autorităţile sîrbe care îl suspectează că ar fi spion al NATO. Reportajele lui Radu Ciobotea au, indiscutabil, o latură estetizantă. Reporterul are vînă de prozator şi sensibilitate de cineast. El priveşte dramatica realitate a unei lumi care se destramă cu sensibilitatea umană şi amestecul de tragedie şi comedie din filmele lui Emir Kusturica. întreaga realitate este filtrată parcă prin obiectivul unui aparat de filmat. Autorul însuşi se comportă în unele situaţii ca un actor care joacă rolul unui reporter de război. O fire de artist, un om dispus oricînd să facă gesturi sublime, cum ar fi acela de a intra într-o librărie a doua zi după bombardarea Belgradului: „în librării se află doar vînzâtorii. Vînzătorii citesc. Sînt conştiincioşi şi respectă orarul. Cine cumpără o carte în prima zi de război? Mă decid să cumpăr eu. N-am noroc. Toate sînt în sîrbâ. Iau totuşi o hartă. întreb dacă a mai intrat cineva în librărie. Nimeni.” (p. 88) Este o naivitate să ne imaginăm că în reportajele lui Radu Ciobotea se află Adevărul despre războiul din fosta Iugoslavia. în cel mai bun caz, se poate vorbi despre adevărul său, o mărturie între altele o piesă dintr-un puzzle uriaș a cărui imagine râmîne deocamdată necunoscută. Este o carte care nu face ordine între conflictele de interese care au dus la tragedia iugoslavă, dar care are meritul problematizării. Radu Ciobotea este un intelectual lucid care îşi propune să nu înghită pe nemestecate tot ce i se oferă, îşi pune întrebări, observă inadvertenţe, sancţionează derapajele logice mai mult sau mai puţin voite. Şi, mai mult decît orice, readuce în atenţie farmecul demult uitat al unui gen publicistic pentru mulţi intrat în desuetudine: reportajul artistic. ■ am primit la redacţie Cărţi • Ştefan Iureş, Desaga jucătorului de scrabble, sonete, cu o postfaţă de Dan Grgorescu, Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 2002, 120 pag. • Bujor Nedelcovici, Cochilia şi melcul sau Fericirea interzisă, eseuri, Bucureşti, Ed. Allfa, col. “Literatură română”, 2003, 302 pag. • Ion Coja, îndreptarea îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Iaşi, Ed. Junimea, 2003, 374 pag. • Tudor Octavian, Proşti, dar mulţi, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2003 (proză scurtă, selecţie din vol. Povestiri diferite, 1968, Istoria unui obiect perfect, 1981 și Mihai, stăpânul, și sluga lui, Mihai, 1983), 360 pag. nr. 26 - 2 - 8 iulie 2003