România literară, octombrie-decembrie 2004 (Anul 37, nr. 39-52)

2004-12-14 / nr. 49

oamna Jeanne Mârzesco (Ionica Mârzescu) este descendenta unei vechi­­ familii de boieri şi intelectuali moldoveni, care a dat slujitori ai Bisericii,­­ cărturari şi doi membri marcanţi ai Partidului Naţional liberal. Străbunicul, Gheorghe (Ghiţi) Mârzescu (1834-1901), a fost profesor universitar la Iaşi şi ministru al Cultelor în 1869-1870 şi 1896-1897, a PNL, membru în mai multe cabinete prezidate de I.I. C. Brătianu. Era, după cum ni-l descriu contemporanii, un om drept, cinstit, loial,­­cel mai înţelegător, cel mai liber faţă de şeful său în faţa căruia ceilalţi stăteau tîmpiţi şi încremeniţi şi, adaug, cel mai sincer dintre conducătorii liberali­. (N. Iorga) Tatăl,George Gh. Mârzescu (1907-1968), Inginer cu studii superioare în Franţa, a cunoscut din plin vicisitudinile unei descendenţe deloc plăcută comu­niştilor Gh.Gh. Mârzescu scosese, în 1924, Partidul Comun­ist din România in afara legii. Greutăţile vieţii nu au ocolit-o nici pe doamna Marzescu, după cum îmi mărturisea într-o scrisoare pe care am publicat-o in volumul de însemnări al bunicului său. Fapte şi impresii zilnice. 1917-1918, tipărit de curînd la Editura Curtea Veche, în 1985, domnia sa a primit aprobarea de a se stabili în Franţa. S-a născut, de altfel, la Paris în 1930, unde părinţii se aflau la studii, anul următor venind în ţară. Recent, am primit de la doamna Jeanne Marzesco câteva texte pe care şi le numeşte­­fragmente-strigăt". Sunt pagini cu însemnări iscate din experienţe şi reflecţii zilnice, alcătuind un pasionant jurnal interior. Departe de ţară, la vârsta când întâmplările vieţii prind a se ordona cu alte înţelesuri, trăind într-o lume de care este legată prin tradiţiile familiei, doamna Marzesco scrie spre a se mărturisi: îmi place tonul împăcat al acestor fragmente, în care strigătul mi se pare că vine din tânjirea ,după tihna şi bucuria care, ele singure, mi-ar arăta că s-au vindecat rănile*. (Ioan lăcustă) Suflet slav a văzut la televizor o scriitoare rusă...skaia a cărei principală temă­­ e mizeria. Nici nu se poate închipui­­o temă mai actuală decît cea a marii mizerii post-comuniste. înainte însă de a vorbi despre literatura proprie, autoarea a făcut o introducere vorbind despre tradiţionala detaşare rusească de bunurile materiale şi tradiţia creştină a partajului la ruşi, o Rusie pravoslavnică, evident opusă Occidentului. Din cîteva cuvinte, a reieşit, pe de o parte, un fel de dispreţ şi ură mocnită faţă de societatea de consum occidentală, iar pe de altă parte ideea grandomană că Rusia e mai acătării. Trebuia să înţeleg că spiritualitatea rusească este superioară spiritului comercial şi materialist occidental. Am reacţionat imediat gîndind, mai întîi, că sărăcia în forma ei agravată care e mizeria constituie o străveche experienţă grea. Cred c-a fost lotul multora în toate societăţile. O atestă îndeajuns fie şi numai numeroasele poveşti populare cu omul sărac care n-are ce mînca, n-are cu ce-şi hrăni copii sau n-are decît o bucată de pîine pe care nu ştie cum s-o mai împartă. Iar îndestularea înainte de producţia de masă era ceva modest, nesuferind comparaţia cu abundenţa de mărfuri afişată azi în ţările occidentale, intitulate ţări bogate spre a fi deosebite de celelalte sărace. Relativa detaşare de bunurile materiale era în trecut în bună parte reflexul strict al stării economice şi în nici un caz un monopol al sufletului rus. Introducerea mă pregătise să aud vorbindu-se de virtuţile sufletului rus încercat de mizerie şi mă gîndeam deja cum în poveşti sărăcia şi virtutea sunt cel mai adesea îmbinate. Cînd colo surpriză: nu despre nobleţea spiritului rus vorbeşte autoarea, ci despre felul cum înrăieşte mizeria şi cum strică aceasta relaţiile dintre oameni. Autoarea vorbeşte despre un om sărac - om înrăit, om degradat moral, om de lumea a treia, victimă aiurită sau ins violent gata să bage cuţitul în semen, în lumina nouă a precizărilor, m-am gîndit că introducerea era încă mai lipsită de rost decît mi se păruse la început, dar că francezii o vor fi ascultat probabil cu bunăvoinţă. Aici în Franţa, am fost izbită de noţiunea de­­charme slave' şi am auzit oameni eminenţi spunînd despre ruşi ,deşi un grand peuple­,în sensul tocmai al înaltelor valori morale de care pomenea scriitoarea. Pentru mine, care am trăit în România şi totodată am citit şi marii scriitori ruşi, farmecul şi măreţia puternicii ţări vecine din răsărit rămîn noţiuni în parte tulburi şi contestabile. Situaţia geografică şi experienţa istorică mă fac să mă întreb cum ar gîndi francezii dacă ar fi fost în locul nostru, dacă România literară 14 Jeanne Marzesco Fragmente-strigăt potrivirea dintre introducerea autoarei şi sensibilitatea franceză nu e cumva decît un gest de politeţe cam ipocrit pentru cea din urmă. (Ianuarie 1995) Longevitate și izitam la Paris, de cîteva ori pe lună, un unchi aproape nonagenar, imobilizat în pat şi foarte ramolit, adică un bătrîn în stare proastă comparativ cu alţii, care, la vîrste şi mai înaintate, rămîn valizi şi cu mintea aproape întreagă. Bucuria pe care o avea cînd mă vedea, firicelul de comunicare între noi,îmi întreţinea sentimentul că sunt utilă, că fac o faptă bună. Mă gîndeam chiar că, dacă eu, sau alţii,­­societatea­, i-am dedica mai mult timp, s-ar ramoli mai încet şi că poate nici n-ar fi căzut aşa jos după moartea nevestii. în cîţiva ani, situaţia s-a degradat. Rareori mă mai recunoaşte şi am crezut că această pierdere de spirit antrenează moartea fizică, uitînd că există come lungi şi come prelungite. Pe măsură ce unchiul s-a transformat într-un cadavru, tot mai cadavru, dar încă viu, relaţia mea cu el a devenit relaţie a mea cu mine însămi. Am început să mă întreb dacă şi et merită să-l vizitez; datoria pe care mi-o impusesem îşi tot pierdea rostul. Degeaba încercam să iau exemplu de la îngrijitoarele pe care se nimerea să le întîlnesc şi care­­ am înţeles­­ doar fiindcă sunt strins încadrate de lege şi fac o muncă plătită pot merge înainte fără să-şi pună întrebări ca mine. Ideea că şi-ar putea iubi munca şi pacienţii o socot ipocrită, fiind doar de domeniul sfinţeniei absolute, dar socot c-au mare merit fiindcă îşi stăpînesc repulsia şi se poartă milos, că se obişnuiesc cu un spectacol dezolant, fiind zilnic confruntate cu el. Ba încă am aflat cu surprindere de la aceste îngrijitoare că există cazuri şi mai disperate ca unchiul, cînd bătrînul nu conservă strict decît funcţia digestivă, de la cea de îngurgitare la cea de excreţie, adică o formă extremă de decrepitudine despre care pînă acum nici n-am ştiut că există. Datorită acestor îngrijitoare, m-am umplut de admiraţie şi recunoştinţă faţă de toţi cei care intră în contact cu părţile cele mai hidoase, mai infernale ale vieţii, despre care se vorbeşte puţin sau deloc, şi care ar trebui plătiţi în aur, dar asta e cu totul altă problemă. Am început să doresc făţiş ca bătrînul să moară, aşa cum îşi doreşte şi el cu patos în unele din momentele de oarecare luciditate (în celelalte îşi doreşte să trăiască, ori nu mai ştie ce trebuie să dorească!), dar cu aproape certitudinea că, dimpotrivă, datorită unei corecte îngrijiri, va continua să vegeteze multă vreme, poate şi ani, toate organele fiind sănătoase. Să admir din toată inima această îngrijire ca expresie a unui înalt grad de civilizaţie, de umanism, şi, totodată, să mă revolt împotriva unei prelungiri de decrepitudine şi nu de viaţă. Să mă gîndesc la alte forme de a forţa viaţa şi tinereţea ca, de pildă, operaţiile chirurgicale de întinerire repetate, atît de specifice epocii noastre. Suntem oare pe cale de a realiza aspiraţia ,viaţă fără de moarte şi tinereţe fără de bătrîneţe­? Aş vrea să cred că bătrîneţea decrepită, destul de frecventă azi, e doar o etapă în vederea unei mai mari şi fericite longevităţi, aşa cum ar indica-o şi numărul de centenari crescut, dar nu-mi pot învinge groaza, şi asta nu numai Cînd îmi văd unchiul, dar şi cînd văd pe Jeanne Calment care a împlinit o sută dexiăzeci de ani. O performanţă, dar ce spectacol trist! O formă de bătrîneţe atît de urîtă că ideea morţii e exclusiv izbăvitoare. (Martie 1995) Despre laudă î­n Franţa, mulţi se laudă cu regiunea de­­ unde sunt, o regiune care face parte­­ din ei, care i-a modelat şi care le redă periodic forţele, locul unde se duc ca să se­­resurseze*, dacă întîmplările vieţii i­­au condus să trăiască în altă parte. La patriotismul naţional se adaugă unul restrîns local, regional, care dă naştere la fraze de genul acesteia­ .Sunt dintr-o regiune la marginea mării şi marea mi-a dat dorinţa de aventură, de călătorii, de exotic... de aceea.. Peisajul, profilul cultural al locului te explică în mod avantajos şi tu, bineînţeles, vrei să păstrezi trăsăturile pe care ţi le-a dat locul unde au trăit părinţii, unde te-ai născut şi, cel puţin, ai copilărit. Am auzit şi în Ţară oameni declarîndu­­se cu mîndrie dintr-o regiune anume, cu aceeaşi intenţie de comuniune cu locul şi de auto-definire avantajoasă, dar fără seninătatea şi voluptatea cu care se afirmă nr.49 / 14-20 decembrie 2004

Next