România literară, aprilie-iunie 2005 (Anul 38, nr. 13-25)

2005-04-06 / nr. 13

* Alexandru George (în acte: Georg funcţionar la Banca Naţională, şi a­ Eu­zei Georgescu (născută Constantinescu). Tot elev al Liceului *Mihai Viteazul­, dar a studiat în continuare la liceul “Enăchiţă Văcărescu” din Târgovişte. Timp de un an - 1941 1950 minum ...In­ : m Cercetări Ştiinţifice pentru Construcţii, ca ca redactor la Caiete critice• supliment al revistei Viaţa Românească După ce publică primele cărţi - volumul de povestiri Simple întâmplări cu sensul la urmă, 1970, eseul monografic Marele Alpha, 1971, consacrat J » *** i At—' • I .L . Clepsidra cu venin, 1971 şi culegerea de 1971,­ şi mai ales ca eseist, încât îşi poate permite să trăiască exclusiv din scris. Colaborează România literară, Steaua, Convorbiri literare, Ramuri etc), publică numeroase cărţi (romane, eseuri, CRITICA ŞI ISTORIE LITERARĂ, ESEISTICĂ, Marele Alpha, Buc.,CR, 1970 {eseu mon. asupra lui Tudor Arghezi) • Semne și repere, Buc., CR, 1971 (culeg, de art. pe teme lit) • Mateiu Caragiale, Buc., Min. 1981• La sfârşitul lecturii Buc, CR, 1973 (culeg, de art pe teme lit.) • în jurul lui­­ Lovinescu, Buc., CR, 1975 • La sfârşitul lecturii, II, Buc., CR, 1978 • La sfârşitul lecturii, III, sentimentale, Buc, CR, 1986 (culeg, de art. pe teme diverse) • La sfârşitul lecturii, I­, Buc, CR, 1993 • Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Buc., Alb., 1994 (culeg, de art. pe teme diverse) • Caragiafe, glose-dispute­­analize, Buc, FCR, col.­­Critică și ist­oit*, 1996. PROZĂ. Simple întâmplări cu sensul la urmă Buc,Em, 1970 (povestiri) •Clepsida cu venin, Buc, Em., 1971 (povestiri) • Simple întâmplări In gând şi spaţii, Buc, CR, 1982 (povestiri) • Caiet pentru..* Buc, CR, 1984 (roman) • Seara târziu, Buc, CR, 1987 (roman) • Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, Buc., CR, 1988 (roman) • într-o dimineaţă de toamnă Buc, CR, 1989 (roman) • Oameni şi umbre, Buc, Alb, 1996 (rol ) Alexandru George a tradus din Ph. van de Goncourt, Jean-Pierre Richard, Louis Hautecoeur, Voltaire, P.J. Proudhon, Jean­ proză fantastică românească, de proză A­lexandru George crede că, înainte de a fi eseist, este prozator. Şi chiar este, dar în eseistică, nu în proză! Frazele sale critice, elegante şi maliţioase, constituie un spectacol în sine (indife­rent de neadevărurile şi injustiţiile­­ numeroase­­ pe care încearcă să le acredi­teze), în această proză care trece drept critică literară există şi un personaj, Alexandru George însuşi, pitoresc şi pre­vizibil (ceea ce generează un anumit umor, din categoria „la mécanique plaque sur du vivant*). Despre Alexandru George se poate spune că polemizează permanent, chiar şi când dă „Bună ziua!*. Mereu îmbufnat şi burzuluit, singur împotriva tuturor, probabil din dorinţa secretă (şi psihanalizabilă) de a smulge celor din jur noi şi noi dovezi de afecţiune, criticul literar are şi în scris un ton bombănitor, care îl face, nu se ştie de ce, simpatic (sau, în orice caz, l-a făcut multă vreme). Proza propriu-zisă a lui Alexandru George este livrescă. Prozatorul îşi divulgă în fiecare rând scris calitatea de cititor, în volumul său de debut. Simple întâmplări cu sensul la urmă, publicat în 1970, sunt parafrazate şi parodiate diferite tipuri de discursuri narative, iar într-un alt volum, Clepsidra cu venin, apărut după un an, se merge şi mai departe cu practicarea acestui gen de literatură. "Autorul a încercat [explicaţia o dă chiar autorul] să refacă din reminiscenţe, lecturi, sau chiar şi din închipuire, o hartă a tărâmului poveştilor pe care toată lumea le-a auzit sau le-a citit. Colorând însă altfel continentele, trăgând mai groase sau mai subţiri firele fluviilor sau lăsând alb câte un munte în spaţiu, el încearcă să-şi revendice un merit imperceptibil pentru travaliul lui, în măsura în care n-a stricat ceea ce au făcut alţii.­ în mod surprinzător, în romane, Alexandru George renunţă la acest joc literar subtil, redescoperind - tardiv - realismul balzacian, aşa cum l-a promovat G. Călinescu, adică tocmai romancierul de care el se distanţase cândva cu severitate. Culmea este că, în această direcţie, Alexandru George nici nu-l egalează pe G. Călinescu. El ne apare ca un G. Călinescu mai şters, ca un prizonier al propriului sentimentalism, înclinat să evoce diferite momente din biografia sa numai pentru că fac parte din biografia sa şi nu pentru că ar fi expresive. Ni se întâmplă uneori ca, mergând într-o vizită, să fim luaţi prizonieri de o doamnă în vârstă care ne arată, înduioşată până la lacrimi, fotografiile dintr-un album de familie. La fel ne simţim citind, de exemplu, romanul Oameni şi umbre, 1996, al lui Alexandru George (republicat în 2003 cu titlul faulknerian Oameni şi umbre, glasuri, tăceri). Figuri care nu devin niciodată necesare din punct de vedere estetic sunt evocate cu gravitate şi insistenţă. Din cauza reflexelor noastre de cititori de literatură aşteptăm mereu să se producă o revelaţie, şi anume ca aceste personaje să înceapă, brusc, să semnifice ceva. Dar revelaţia nu se produce, în primele 100 de pagini ale cărţii sunt aduse în prim-plan, succesiv, aproximativ 20 de personaje din tinereţea personajului-narator (pe care îl vom numi în continuare A.G.). Primul este­­ tatăl lui A.G., un om autoritar şi rece, absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Urmează: Adriana, sora lui A. G., unchiul Costică, un ins păgubos, unchiul Petru, aflat la sfârşitul vieţii, mătuşa Ana, curtată de un oarecare Drăgănescu, căsătorită apoi cu un funcionar de la Poştă, care se îmbolnăveşte şi moare, şi recăsătorită cu consulul Belgiei de la Constanţa, Nicola Vretos, un tânăr inteligent şi talentat, cu o cultură enciclopedică, meditator şi apoi prieten al lui A G., Dinu, intelectual bogat, stabilit în Germania, şi tatăl lui, Iancu Theodori, filogerman (care moare, totuşi, copleşit de durere, în momentul ocupării Bucureştiului de armata nemţească), Michel Mazilu, care îl frecventează pe Dinu şi îi propune lui A. G. să intre în politică, Elvira, sora lui Dinu, Alex, om de cultură, aflat şi el în cercul vizitatorilor obişnuiţi ai lui Dinu, Ama, iubita lui Dinu (adorată în taină şi de A.G.), Radu R („un imbecil perfect*-Ama,„prinţul"-Michel Mazilu), Kurt Apell, tânăr german, adept timpuriu al naţional-socialismului (deviza lui: „Sozialismus ist Disziplin*), Mario, vecin şi prieten al lui A.G.,frivol, epicureic, Arnold Hofer, un mare pictor, doamna Redl, bibliotecara care îi supraveghează cu străşnicie pe cititorii de la Stadtbibliotek Am putea crede că prima sută de pagini reprezintă doar o punere în temă, o defilare a personajelor și că urmează romanul propriu-zis. în realitate, însă, modul neselectiv de a relata diverse fapte este păstrat în continuare. Autorul ni-l prezintă pe Tudose, un tânăr român aflat şi el în Germania şi înfiorat de elanuri care prefigurează mişcarea legionară. Apoi schiţează o biografie a Annei, prezentând-o ca pe o fiinţă nefericită, neglijată în copilărie de părinţi şi crescută de o mătuşă fără multă minte, tante Adélé, întorcându-se în timp, adică trecând de la evocarea anilor de studenţie petrecuţi în Germania la rememorarea unor episoade din viaţa de licean din România, el o descrie pe o fată cunoscută în vilegiatură la mare, ci, frumoasă şi leneşă, ca o pisică, de care se îndrăgosteşte instantaneu, îndeosebi datorită frumoaselor ei picioare. Toată această lume care înseamnă atât de mult pentru A.G. nu înseamnă aproape nimic pentru noi. De aceea, înţelegând că nu mai are rost să aşteptăm dezvăluirea unei logici artistice a naraţiunii, renunţăm să mai citim romanul ca literatură şi îl parcurgem ca pe o scriere cu caracter documentar. Şi avem numai de câştigat din această schimbare a regimului lecturii, întrucât Alexandru George este un foarte bun cunoscător al stilului de viaţă dinaintea comunismului. (fragment dintr-un studiu) Alex. ŞTEFĂNESCU La o nouă lectură Alexandru George, prozator România literară nr. 13 / 6 -12 aprilie 2005

Next