România literară, iulie-septembrie 2006 (Anul 39, nr. 27-39)

2006-07-07 / nr. 27

CONTRAFORT Schisme și cinisme­ C­uvintele pe care le-am auzit cel mai des, în ultimele săptămâni, sunt „tacticizare” şi „cinism”. Ele provin, fireşte, din repertoriul comentatorilor de fotbal de la World Cup. Meciurile pe care le-am văzut au fost, într-adevăr, extrem de „tactice” (în sensul riguroasei aşezări a fotbaliştilor în teren, a respectaţii la milimetru a schemelor de joc) şi de „cinice” (prin acest cuvânt trebuie înţeles pragmatismul combatanţilor, mulţumiţi să câştige cu scoruri minime.) Dar ceea ce e valabil în lume — fie şi lumea fotbalistică — n-are nici o trecere la Bucureşti. Iată, de exemplu, scandalul iscat de declaraţia duoului Târiceanu-Atanasiu privitoare la retragerea trupelor româneşti din Irak. N-au existat până acum semne că premierul şi ministrul Apărării ar fi avut insomnii din cauza soartei soldaţilor români trimişi pe diferite fronturi de luptă ale planetei (Afganistan, Bosnia, Kosovo, Irak). Dimpotrivă, prin mijloacele de presă aflate la îndemână, au pompat şi ei (ca şi pesedeii, înaintea lor) până la refuz imaginea bravilor ostaşi aflaţi în slujba intereselor mari ale naţiei. N-am auzit vreo plângere privitoare la deficitul de imagine al ţării cauzat de prezenţa sutelor de militari în zonele periculoase ale planetei şi nici proteste legate de „împovărătoarele” costuri. Şi atunci? Explicaţia e banală şi are de-a face cu eterna şi plictisitoarea luptă între cele două palate, în Piaţa Victoriei şi la Cotroceni se consumă enormă energie pentru a găsi metodele de a puncta spectaculos. Recenta zarvă (căreia i se acordă mai multă importanţă decât are) privind retragerea trupelor româneşti din Irak e doar o mică încleştare „cinică” dintr-o bătălie „tactică” mai largă, actualitatea Originea ei poate fi găsită în momentul intens emoţional de la Constanţa, unde preşedintele a vărsat lacrimi la sicriul soldatului român mort în Irak. Emoţia a fost reală, iar impactul asupra populaţiei considerabil. Sfătuitorii premierului şi-au imaginat, probabil, că dau o lovitura de imagine înaintând o propunere-şoc, menită să arate populaţiei dimensiunile îngrijorării faţă de soarta soldaţilor români. Dublă greşala. N-a fost vorba de o poziţie a guvernului, şi nici măcar de una a liberalilor. Faptul că două piese grele ale partidului — ministrul de Externe şi ministrul de Finanţe — au votat în CSAT împotriva propunerii lui Popescu-Tăriceanu aruncă o umbră de ridicol asupra întregului demers, oricât de „fulger” a fost el dorit. Mihai-Răzvan Ungureanu şi Sebastian Vlădescu — primul, responsabil cu imaginea externă, al doilea, cu finanţele—, deşi liberali, au votat împotriva unei propuneri care, oricum am lua lucrurile, nu avantajează poziţia României pe tabla de şah a jocurilor politice internaţionale. Cu adevărat revoltătoare a fost poziţia din CSAT a ministrului Apărării, Teodor Atanasiu. La remarca lui Traian Băsescu privitoare la angajamentele internaţionale ale României, mai-marele peste bocancii soldăţeşti şi peste imperiul de gamele, obuze şi tancuri s-a crezut extrem de spiritual replicând: „Da, şi ce dacă? Ne putem şi răzgândi!” Fără să ştie pe ce buton sensibil apasă, dl Atanasiu a readus în minte câteva momente jenante din istoria ţării. Din nefericire, am cam prins penibilul obicei al „răzgândirilor”, şi în primul Război Mondial, şi în al doilea, şi ori de câte ori le-a venit politicienilor pe chelie, noi „întorceam armele”. Or fi manelele şi dansul din buric formulele de „entertainment” preferat ale multor români, dar, din păcate pentru ei, soarta ţării e legată de Occident şi de strategiile acestuia— inclusiv cele militare. A crede că dau o lovitură politică mizând pe caracterul emoţional al morţii unui soldat căzut la datorie nu e tocmai lucrul cel mai onorabil pentru un politician de vârf. E ca şi cum n-ai înţelege esenţa carierei militare. Oricine îmbrăţişează meseria armelor ştie — sau ar trebui să ştie — la ce se expune­ în armată, riscul morţii se află înscris în primele rânduri ale „îndatoririlor de serviciu”. A fi soldat nu mai înseamnă — ca pe vremea comunismului — a te dedulci la infinite jocuri de table, ori la a fi trimis cu dispreţ la culesul porumbului şi la construcţia de diguri din saci de nisip. în clipa de faţă, a fi soldat înseamnă a accepta să pleci, cu arma în mână, pe oricare câmp de bătălie al planetei. E trist că politicienii noştri încep să speculeze, din pur populism, astfel de situaţii. în fond, fiecare meserie cu riscurile ei, ca miner, se poate surpa o galerie, ca intelectual poţi orbi, ca jurnalist te poţi oricând trezi cu un proces sau chiar cu un glonţ în cap, expediat de cine ştie ce miliardar enervat pe scrisul tău. A vărsa lacrimi de crocodil de mila unor oameni care s-au oferit să meargă să lupte în Irak sau Afganistan trădează, în cel mai bun caz, o mentalitate de laș. S-a vorbit că unii dintre ei nu numai că s-au oferit voluntari pentru periculoasele misiuni, dar nu s-au dat în lături să ofere șpagă. Pe deasupra, n-am văzut în nici unul din reportajele de pe front vreun semn că ostașii români ar dori, in corpore, să se întoarcă acasă. Spre deosebire de politicienii ce punctează cinic în numele lor, ei arată o demnitate admirabilă şi o dorinţă de a-şi face datoria pe care nu ştiu câţi alţi români o au. Episodul „retragerea din Irak” arată în ce măsură jocurile din interior pot să primejduiască serioase construcţii politice edificate în ani şi ani de eforturi. Jurnalişti inconştienţi s-au arătat dezamăgiţi că „foloasele” aşteptate pe urma participării la operaţiunile din Irak nu sunt pe măsura lăcomiei lor. Cu alte cuvinte, principalul motiv al prezenţei româneşti în deşertul Asiei ar fi estorcarea de fonduri de la cei care asigură reconstrucţia Irakului. Primitivă viziune, troglodită manieră de gândire! România se află în punctele fierbinţi ale lumii pentru că e parte a singurei alianţe care, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt, ne asigură prosperitatea şi ne garantează securitatea. Cine nu vede marile desene ale conflictelor profunde ale lumii de azi şi cine nu ţine seama de ele e condamnat să rămână într-o tragică izolare. E trist, e dureros, e inuman că soldaţi de-ai noştri cad pe câmpuri de luptă străine. Dar ei cad într-o bătălie care — fără a rosti vorbe mari — ţine de supravieţuirea civilizaţiei care ne-a făcut posibili şi căreia îi aparţinem în mod natural. Ocuparea străină a Irakului se apropie, cu sau fără intervenţiile intempestive ale unor politicieni români, de sfârşit. Faptul că, la spartul târgului, unii dintre ei îşi imaginează că pot interveni intempestiv pe tabla jocurilor pentru putere nu face decât să arate veritabila, meschina dimensiune a mizelor. Neinspirat, prost sfătuit, indus în eroare, Călin Popescu-Tăriceanu a reuşit, totuşi, un lucru: să pună în evidenţă nemulţumirile profunde existente în partid faţă de felul în care înţelege să aplice politica liberală. Când ai reuşit să-ţi antagonizezi câţiva dintre membrii cu excepţională priză la public (de la Mona Muscă şi Valeriu Stoica la Theodor Stolojan şi Mihai- Răzvan Ungureanu, de la influentul Crin Antonescu la câteva din starurile generaţiei tinere) înseamnă că ai pierdut legătura nu doar cu baza de votanţi ai partidului — lucru evident în susţinerea egală cu zero a desantului Târiceanu- Atanasiu —, ci şi cu segmente importante din cei care fac jocurile de lungă durată ale partidului. Astfel încât, să nu ne mirăm dacă, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom constata că numele soldatului român răpus în misiune va avea iniţialele unui partid ce pare să nu poată trăi decât din schisme și scandaluri. ■ Mircea Mihăieș Scrisoare deschisă Dragă domnule Nicolae Manolescu, Am îmbătrânit, dragă domnule, fără anestezice, de când aştept din partea dumneavoastră o confirmare a ceea ce scriaţi despre mine şi poezia mea în România literară, din 11 februarie, 1984: «Un poet remarcabil, subtil, original este Ion Tudor lovian.» Mi-a albit părul, ritmul inimii s-a rărit, orizontul e tot mai apropiat, deşi mintea îl împinge mereu în afara lumii acesteia, lumina hârtiei păleşte, bate în cenuşiu, literele, cuvintele par să se piardă într-o mâzgă tot mai greu de străpuns şi de controlat. Se închid tot mai multe uşi, e din ce în ce mai frig în privirile prietenilor şi numărul lor se împuţinează. Creşte în schimb numărul fantoşelor care prind, nu se ştie cum şi când, consistenţa zidurilor igrasioase şi mirosul de mercaptan al pierzaniei. E tot mai frig în minte şi tristeţea corodează cerul lăuntric. Mă întreb dacă mă mai citiţi, dacă trecerea timpului n-a şters din memoria dumneavoastră chipul meu, de fapt al poeziei mele. Ce câştigăm şi ce pierdem când ne îndepărtăm unii de alţii încât între noi s­e întinde distanţa dintre două continente? Bolile, moartea celor apropiaţi, dru­murile care nu duc nicăieri, amărăciunea eşecurilor, spaima de risipirea zadarnică - iată foaia de observaţie ţinută pe sărite şi în răspăr! Am tot sperat să ocup, ca poet, un loc în existenţa dumneavoastră de extraordinar cititor de poezie. Cândva aţi scris despre poezia mea cu înţelegere şi nu de rău. Am crezut şi cred în judecata dumneavoastră critică. De aceea nu înţeleg de ce nu mă mai regăsesc între scriitorii apropiaţi inimii şi spiritului dv. Nu m-am regăsit în antologia­­noului canon­, în celebra­­listă a lui Manolescu­, nici în..., nici în... Veţi argumenta că v-aţi asumat anumite riscuri, inclusiv pe acela de a nu fi reţinut în antologie autori valoroşi pe care, din diferite motive, ori i-aţi ignorat, ori n-aţi ştiut de existenţa lor... Unde mai pui că mâine poate apărea un autor care să dea peste cap toate ierarhiile actuale... Mi-ar fi plăcut să risc alături de dumnea­voastră într-o competiţie a impondera­bilelor! O amărăciune fără istov şi fără leac, încă una, însoţită de o lovitură năucitoare, o rană care nu se închide. Vă trimit o prezentare sintetică, o scurtă prezentare a existenţei mele de scriitor, o selecţie de referinţe critice despre cărţile mele şi câteva poeme, în speranţa că vă vor fi de folos în reactua­lizarea/ recitirea/ revizitarea teritoriilor ioviniene şi... reevaluarea lor critică. Vă rog să dispuneţi inserarea acestor date în arhiva Uniunii Scriitorilor din România şi în arhiva revistei România literară. Cred că nu mai e necesar să dovedesc că exist ca scriitor, de vreme ce sunt deja membru al U. S., iar dumneavoastră aţi scris despre cărţile mele şi..., şi... Grija mea e să confirm, prin cărţi, că sunt un scriitor de primă mărime. Al dumneavoastră, la fel. Ion Tudor IOVIAN P. S. Te rog să citeşti pagina 8 din numărul de faţă al R.I. Deocamdată, în loc de alt răspuns. Pe curînd. (N. M.) România literară nr. 27/ 7 iulie 2006

Next