România literară, octombrie-decembrie 2006 (Anul 39, nr. 40-52)
2006-10-06 / nr. 40
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor cu sprijinul Fundației Anonima România /IA literară tv 6 octombrie 2006 (Anul XXXIX) in memóriám Tabletă de Nicolae Manolescu Amintiri Mulţi regretă la moartea lui Virgil Ierunca dispariţia unei mari personalităţi a exilului românesc, una din vocile cele mai ascultate de la radio .Europa liberă din ultimele trei decenii de comunism,în ce mă priveşte, am şi motive de ordin personal să deplîng pierderea unui prieten, pe care îl simt de neînlocuit. După cum a remarcat el însuşi mai demult, sînt astăzi probabil cel mai vechi prieten în viaţă al lui şi al Monicăi Lovinescu. Ne-am cunoscut în 1967, cînd mă aflam prima oară la Paris. Am descoperit atunci că fusese elevul mamei mele la Rm. Vâlcea, în anii '30. Ne-am descoperit şi alte cunoştinţe comune. Una era Pompilia Eliade, profesoara lui de franceză din ultima clasă de liceu, prin 1937-1938, care-mi va da şi mie lecţii particulare, un deceniu şi jumătate mai tîrziu. Ne-am amintit amîndoi de bătrîna casă fără etaj a Pompiliei,într-o curte lungă, de la marginea oraşului, în care ne întîmpina de fiecare dată un cocoş agresiv, de care ne apăram cu caietul de şcoală. Desigur, cocoşul meu trebuie să fi fost vreun strănepot al cocoşului lui, doar gena ciugulitului de intelectuali fiind aceeaşi, i-am povestit că, deşi Pompilia fusese înmormîntată la Bucureşti, unde a murit prin anii '60, crucea ei a apărut, pusă nu se ştie de ce şi de către cine, în locul de veci al familiei mele din cimitirul oraşului. O altă cunoştinţă era Luc Bădescu, exilat şi el la Paris. Gndi ne-am întîlnit, în trei, Virgil, Luc şi cu mine, la o gură de metrou, Luc mi-a spus, cu un umor profund emoţionat, că mama şi tatăl meu, profesori la aceeaşi şcoală cu el,îl conduseseră la gară, la plecarea din ţară,în octombrie 1939, unde eram şi eu,într-un fel, prezent. Mama mă purta în pîntec de opt luni. Revederea aşa-zicînd avea loc după douăzeci şi opt de ani. în deceniile care au urmat, am fost nelipsit din casa lui Virgil Ierunca şi a Monicăi Lovinescu. Mulţi scriitori din ţară îşi făcuseră obiceiul de a-i vizita, unii din respect, alţii din motive pe care nu le puteau mărturisi, folosind cîteodată ca pretext cunoştinţa cu mine. Alături de N. Steinhardt, care coresponda cu Virgil şi cu Monica, şi de foarte puţini alţii, nu făcusem niciodată un secret din patul că-i frecventam. Prin 1968, la curiozitatea profesională a unui ofiţer de securitate din Cîmpina, m-am autodenunţat de bună voie, fără să-mi dau seama atunci, ce e drept, de consecinţele teribilismului meu, care au constat în faptul că, în alte ocazii cînd am solicitat paşaport, chiar dacă au mai existat tentative de contactare, nimeni nu m-a mai întrebat dacă mă văd cu faimoşii comentatori de la radio .Europa liberă*. Erau întrebaţi în schimb alţii, din jurul meu. Unii mă puneau în gardă. Spre a preveni infiltrarea unor răuvoitori, m-am înţeles cu Virgil şi cu Monica asupra unui cod: dacă vizitatorul le cerea din parte-mi o antologie din Baudelaire, era semn că eu îl trimisesem, dacă nu, nu, orice ar fi pretins vizitatorul. La un moment dat, cînd antologiile din Baudelaire nu mai încăpeau în rafturi, l-am întrebat pe Virgil de ce nu se mulţumeşte să ia act de faptul că mesagerul era un om corect, fără a-l mai încărca de tomuri îndeobște groase. .Ca să nu știe nici el că e un simplu cod’, mi-a explicat Virgil. Căpătase o anume experiență în întîlnirile cuclandestinii, cum îi botezase. Ducea prevederea atît de departe, încît,într-un rînd, a refuzat să-mi dezvăluie numeleclandestinului, deşi chiar eu i-l recomandasem şi stabilisem locul şi ora întrevederii. Totul, fireşte, spre a-i proteja pe cei din ţară cu care se întîlnea. Virgil Ierunca era, cînd l-am cunoscut şi pînă la moarte, un bărbat serios, elegant, cu o anume distincţie şi politeţe de modă veche (mi-a spus mereu dumneata, deşi eu îl tutuiam demult). Avea o gîndire limpede de filosof raţionalist, i-a plăcut totdeauna mai mult să aibă de-a face cu ideile decit cu ficţiunile literare. Era un meloman incomparabil. La el am ascultat mereu cea mai bună muzică. Avea o instalaţie profesională pe care i-o invidiau mulţi. Colecţia lui de discuri şi apoi de c.d.-uri este enormă. Treptat, cărţile din rafturi au fost înlocuite cu c.d.-uri,în vremea din urmă, pe care şi-o petrecea mai mult ascultînd muzică decît citind. Ştia toate noutăţile. Mergea săptămînal la FNAC ca să cumpere ce mai apăruse, multe piese în dublu exemplar, ca să mi le dăruiască atunci cînd ne vedeam. După 1983, ne-am văzut de zeci de ori. Gnd am candidat la preşedinţie, în 1996, mesajul de susţinere al Monicăi şi al lui Virgil, înregistrat, a fost auzit de mulţi, aici, în ţară. (continuare în pag. 3) . "Bi Wu Tsva Ju&tsanfi