România literară, ianuarie-martie 2007 (Anul 40, nr. 1-12)
2007-01-12 / nr. 1
I ntoarcerea fiului gonit omânia revine cu întîrziere într-o comunitate I pe care n-a pârâsi-o de bunâ voie, ci din A care a fost smulsă. îndepărtarea României I de Europa şi încadrarea ei cu forţa în M sfera sovietică a început imediat după ocuparea ţârii de către Armata Roşie, dar 1^^ s-a accelerat simţitor odata cu instalarea oficiala a comuniştilor la putere, în 1947. ^^^N-a fost o întreprindere uşoara, s-o recunoaştem, insa a fost încununata de succes. Prima faza a reprezentat-o scoaterea din bibliotecile publice a cărţilor semnate de autori „anti-comunişti“, „idealişti“ sau „formalişti“; cum peste 90% dintre scriitori români ori străini ai secolului XX se încadrau uşor uneia dintre cele trei categorii, toata cultura europeana moderna de buna calitate a zburat din biblioteci. Lucrările străine fie filozofie, istorie, politica, sociologie ori chiar de ingvistica sau teorie literara au fost cele dintîi lovite. De la Croce şi Heidegger pîna la Saussure ori Spitzer ,a delimitat cu grija un imens spaţiu pestiferat şi interzis. Recomandabili rămăseseră doar autorii sovietici, initatorii lor zeloşi din România şi, eventual, cîte unul au altul dintre cei occidentali, aleşi pe sprinceana, cuondiţia sa fi fost mai întîi traduşi în Uniunea Sovietica ori sa fi avut luări de poziţie „anti-imperialiste“; chiar în aceste cazuri, se înfâptuia o evaluare selectivă atenta, al fiind faptul ca însăşi opera susnumiţilor era la rîndul pîndita de pacatele „idealismului" ori ale „formalismului“. Saltul de la public la privat s-a produs cu mare uşurinţa, ara sa existe nici o lege cu prevederi exprese în acest sens, prezenţa de cărţi străine in biblioteca unui om arestat început sa reprezinte dovada peremptorie de „activitatea usmanoasa“ si sa se transforme în presa oficiala ,criminatorie pentru dosarele de acuzare. A existat chiar o dispozitie secreta, trimisa în 1952 tuturor serviciilor e Securitate, prin care se planificau descinderi inopinate casele persoanelor suspecte şi confiscarea tuturor irţilor în limbi străine gâsite acolo. Dispoziţia nu s-a rlicat integral din cauza dificultăţilor materiale imense esupuse de o atare operaţiune, însă tuturor celor arestaţi s-au confiscat ori distrus cărţile în baza reglementarii ■ mai sus. Sa nu ne imaginam ca şefii comunişti ar fi fost atît naivi încît sa-şi închipuie ca expurgarea bibliotecilor cărţi occidentale va schimba ideologia cititorilor, insformîndu-i instantaneu pe aceştia în admiratori ai îlismului socialist ori ai Uniunii Sovietice. Ceea ce se marea era desprinderea programata a României de urirea ei europeana, urmata apoi de încadrarea tarii ei alte sfere socio-culturale, purtînd semn asiatic si lectivist. Pe parcursul acestei îndelungate şi îndîrjite pute, în care fiecare înfrîngere ori victorie avea nuanţe initesimale, zona pur intelectuala a ramas şi cea a instenţei pro-europene. Fiecare carte citita în final ori tradusa din alte limbi decît rusa, fiecare tînar o învăţa engleza, franceza şi germana, fiecare revista identala ajunsa în ţara cu dificultăţi, fiecare spectacol bun nivel din repertoriul european însemnau pînâ urma tot atîtea acte de rezistenţa anti-comunista şi tot ea păstrări ale legăturii cu Occidentul diabolizat. Dar marea cultura europeana din trecut? Ea a fost dat admisa, parcimonios şi cu o condiţie ferma: aceea o fi cit mai depărtată în timp, de a evoca societăţi fără atura vizibila cu societatea contemporana şi cu blemele ei acute. Se permitea editarea lui Homer Shakespeare, dar, pe măsură ce scriitorul se afla apropiat în timp, vigilenţa ideologica sporea în porţie geometrica. Separarea politica a României de apa, separare pe care politrucii o doreau definitivă,utea realiza doar prin uitarea unui trecut comun şi ei moşteniri lesne revendicabile. De-a lungul a pesteie ani, lupta surdă şi îndîrjita dintre conducerea tunista şi zona conştienta a societăţii româneşti n-a dat nici o clipa. Miza era clară: păstrarea ori respingerea filor europene. Lupta se desfâşura pe toate fronturile , pe cel cultural, îndeosebi, dar şi pe cel al obiceiurilor ori al comportamentului, al imaginii, al gesturilor simbolice. Casa cu mijloace vadit inegale, lupta urma sa fie cîştigata de puterea instalată. Partea luminată a societăţii româneşti a rezistat din ce în ce mai disperat, fara mari şanse de supravieţuire. Chiar daca victoria comunismului asupra spiritului european în România nu a fost pîna la urmă totala, daunele provocate de-a lungul cîtorva lungi decenii s-au dovedit considerabile. în primii ani ai noului regim, întoarcerea decisa și brutala spre spaţiul sovietic a reprezentat politica de stat. Promovarea masiva a limbii ruse, a culturii sovietice, exaltarea fondului slav al limbii române n-au însemnat decît partea vizibilă a unui proiect esenţialmente politic. După ce perioada pro-sovietismului afişat a trecut, s-a promovat, la fel de agresiv, un autohtonism dintre cele mai primitive, un naţionalism furibund. Din punct de vedere al propagandei oficiale, naţionalismul de dupa 1965 a fost prezentat drept contrazicere a comunismului din prima faza, drept repudiere a idealului sovietic; în realitate, a fost vorba doar de un nou ambalaj pentru exact aceeaşi politica, adicâ pentru comunismul intransigent, pur şi dur, pentru respingerea programatica a europenismului. Doar naivii îşi mai pot închipui astăzi ca, între anii 1947 şi 1989, regimul comunist român nu a dus o politică perfect coerenta, în ciuda tacticilor diferite adoptate într-o perioada sau alta. Rezultatul îndepărtării programate de Europa se observa cu ochiul liber. A aparut astfel acea enorma masa de indivizi care nu mai erau nici ţarani, nici orăşeni, care trăiau în mizeria blocurilor insalubre şi a navetelor sordide între sat şi oraş, oameni pentru care Europa nu mai însemna nimic; ei reprezentau produsul tipic al „socialismului multilateral dezvoltat“, concretizarea perfecta a „omului nou“, proiectat încă de la începutul anilor '50. Gîndirea lor se reducea la un vag naţionalism cu tenta alcoolica, de fapt la nici un fel de gîndire, să nu uitam o realitate simpla şi grava: reîntoarcerea cu faţa spre Europa, realizata în ultimii ani, este opera unei minoriţi intelectuale aproape neglijabile cantitativ, în timp ce mulţi oameni, declasaţi „oameni noi“ ai socialismului, au asistat la toate acestea ca la un spectacol care nu-i privea. Sa fim conştienţi de faptul ca existenţa lor va greva substanţial aspiraţiile europene ale minorităţii active. Transformarea masei amorfe, lasate moştenire de comunism, în individualităţi conştiente pare o sarcina copleşitoare, dar ea nu este nici pe departe irealizabila. Mai mult decît cu productivitatea scăzută din industrie și agricultura, cu absenţa infrastructurii ori cu PIB-ul inferior per capita, conducerea României va trebui să se lupte cu o problema de conştiinţa, cu re-europenizarea populaţiei ţarii, cu reîntoarcerea ei la civilizaţie. La civilizaţia europeana, desigur. Mihai ZAMFIR Un început Traian Basescu a făcut ce trebuia facut. A condamnat în mod oficial comunismul, în fața Parlamentului României, bazându-se pe concluziile unui raport pe care i l-a prezentat o comisie condusa de cunoscutul politolog Vladimir Tismaneanu. Vladimir Tismaneanu are meritul de a fi pus în circulaţie, irevocabil, formula „regimul comunist a fost în esenţa lui nelegitim şi criminal“. La rândul lui preşedintele ţârii are meritul de a-şi fi însuşit aceasta formula, care ghilotinează - deocamdată doar lingvistic - gâtul unei realităţi istorice monstruoase. S-ar face o imensa greşeala daca s-ar crede ca, prin acest ritual al demonizarii, procesul comunismului s-a încheiat. Daca s-ar întâmpla aşa, am avea motive sâ bănuim câ toata povestea cu raportul a reprezentat doar un mod ingenios de a pune capăt discuţiilor despre ce s-a petrecut în România după cel de-al Doilea Râzboi Mondial. „Gata, problema comunismului a fost elucidata, s-a spus tot ce era de spus!“, aşa ar putea reacţiona de acum înainte toţi cei interesaţi de trecerea sub tăcere a contribuţiei lor la distrugerea civilizaţiei româneşti în perioada 1945- 1989 (sau chiar mai târziu). Pentru infirmarea acestei bănuieli ar trebui sâ se meargă mult mai departe şi anume ar trebui ca formula „regimul comunist a fost în esenţa lui nelegitim şi criminal“ sâ aibâ consecinţe juridice, în felul acesta, nu numai ca oameni ca Ion Iliescu, agenţi ai unui râu istoric de mari proporţii, ar fi aduşi, în sfârşit, în faţa instanţei, dar s-ar putea pedepsi înfiinţarea de partide comuniste, proslăvirea sau justificarea în continuare, azi, a comunismului, negarea actelor de barbarie şi de infirmizare a fiinţei umane pe care acest regim le-a săvârşit. S-ar putea pedepsi, printre altele, şi manifestările huliganice prin care Corneliu Vadim Tudor şi complicii sâi s-au opus condamnării comunismului. în cazul fascismului, o atitudine ca a lor ar fi de neconceput. Cine ar încerca sâ zadarniceascâ, în public, incriminarea fascismului ar face, în orice ţara civilizata, ani grei de închisoare. în mod absurd şi suspect o atitudine absolut simetrica este, iata, tolerata şi aceasta numai pentru ca este vorba de un regim nelegitim şi criminal încă privit îngăduitor (sau condamnat doar simbolic). Instalat cu nonşalanţă la prezidiul Parlamentului ca la o masâ de restaurant, Nicolae Vâcâroiu a gâsit de cuviinţă sâ-l persifleze, în stilul sau stil râguşit activistic, pe Traian Băsescu: „Viaţa e grea, domnule preşedinte!“, în sala se afla în acel moment şi Ion Diaconescu, întemniţat o mare parte din viaţa din cauza convingerilor sale necomuniste. Nu i-a arâtat nimeni nici o consideraţie, în schimb, şi-a exercitat cu insolenţa autoritatea, rânjind, acest Nicolae Vâcâroiu, un fost privilegiat al regimului comunist. Traian Băsescu a fâcut ce trebuia fâcut. Iniţiativa lui însă trebuie dusâ mai departe, de noi toţi, pentru ca niciodată România sâ nu mai fie a călăilor lui Ion Diaconescu sau a susţinătorilor lor de astâzi. Alex. ŞTEFĂNESCU România literară nr. 1 /12 ianuarie 2007 actuaitatea