România literară, iulie-septembrie 2007 (Anul 40, nr. 26-38)

2007-07-06 / nr. 26

C red că trebuie să ne ferim de riscul ca, invocînd cu orice ocazie piața, aceasta să devină o hiperbolă cu ajutorul căreia se poate justifica orice. Invăţamîntul universitar Problemele învaţâmîntului universitar (la fel ca ale întregului învâţamînt) devin — din ce în ce mai mult (şi din fericire) - subiect al dezbaterii publice. Deocamdată difuza, şi mai curînd obstrucţionata decît încurajata de directivele ministeriale, aceasta dezbatere începe să se structureze. Fiecare din cei care participa la procesul de învatâmînt are ocazia de a aduce la lumină acele probleme cu care se confrunta şi de a face vizibile acele lucruri care scapă retoricii politice şi administrative a înalţilor funcţionari care decid soarta şcolii româneşti. în ce mâ priveşte, voi încerca să schiţez - aşa cum le înţeleg eu - principalele probleme ale învaţamîntului universitar din România zilei de astâzi. Imperativul pieţei. Cred ca trebuie sâ ne ferim de riscul ca, invocînd cu orice ocazie piaţa, aceasta sa devina o hiperbola cu ajutorul căreia se poate justifica orice...Piaţa vrea“, „piaţa cere“, „piaţa hotărăşte“, etc. sunt cel mai adesea formule menite a bloca orice problematizare a unui aspect sau altul al situaţiei în care ne aflăm. Mi se pare extrem de important sa dam pieţei ceea ce e al pieţei, dar la fel de important mi se pare sa ne ferim de tentaţia de a confunda piaţa cu Providenţa. Mai ales atunci cînd discuţia se poarta pe terenul educaţiei. Căci menirea educaţiei este, neîndoielnic, şi aceea de a răspunde cererii de persoane instruite într-o direcţie sau alta cerere pe care o formulează piaţa prezentului - dar, în acelaşi timp, şi aceea de a forma (cu tot ceea ce presupune acest cuvînt) piaţa zilei de mîine. Statutul şcolii este paradoxal: pe de o parte e şi ea inclusa (ca aproape toate aspectele vieţii noastre) în mecanismul pieţei, pe de altă parte îi rezistă, acţionînd ca un ponderator şi un corectiv al derapajelor mecanismului. Scopul educaţiei e acela de a ne deschide - prin intermediul unei formaţii generale şi specializate - mintea şi inima de aşa maniera încît sa nu ne pierdem în imediat şi sa fim capabili a ne distanţa de tirania cotidianului. Şi, în egala mâsura, acela de a ne aminti mereu că piaţa e o expresie a modernităţii şi a modernizării (care ne solicita participarea şi ne deschide posibilitatea împlinirii), şi nu un pseudonim al arhaicului destin implacabil ce striveşte vieţi. Mecanica cererii şi a ofertei (indiferent cît de rigida sau de flexibila ar fi ea) nu poate substitui actul de gîndire. Statutul universităţilor. Este necesar sa se tranşeze în mod clar asupra caracterului învaţâmîntului dispensat de universităţile zise „de stat“: acesta e efectiv de stat sau e particular? Atît Ministerul, cît şi universităţile sînt mai curînd interesate în perpetuarea ambiguităţii, deoarece - e uşor de înţeles - la mijloc e vorba pe de-o parte de bani, pe de alta de asumarea unor responsabilităţi deja istorice. Universităţile (aceleaşi universităţi) sînt de stat atunci cînd cer bani de la buget (pe cap de student), dar private atunci cînd percep taxe sau cînd stabilesc grilele (şi criteriile) de salarizare. Ministerul (acelaşi minister), la rîndul sau, lasă deplină libertate universităţilor în ceea ce priveşte organizarea programelor de studiu, cu condiţia ca acestea sa treaca printr-un sistem de acreditare atît de stufos, încît în mod fatal se ajunge la copierea unor scheme ce au mers în altă parte, la un stahanovism al producţiei de hîrtii şi la anticiparea temătoare a reacţiilor comisiilor fără număr care vin „de sus“. Astfel ar fi, spre marea bucurie a tuturor, armonizate autonomia cu controlul şi viziunea de ansamblu cu diversitatea. E o banalitate sâ spun câ toate aceste pseudosoluţii nu fac decît sâ accentueze pînâ la patologic formalismul creării de „dosare“ şi „comisii“ care au din ce în ce mai puţină legătură cu realitatea muncii cadrului didactic. Acestuia — în dispreţul specializării lui — i se cere sa fie funcţionar administrativ (ce întocmeşte dosare care se multiplica şi se schimba într-un ritm halucinant), manager (care atrage şi distribuie fonduri în cadrul departamentelor), reprezentat de relaţii publice, „conducător al calculatorului“. Astfel se reuşeşte amestecarea competenţelor pînâ la a se sugera fie triumful mediocrităţii, fie cel al imposturii. Trecînd ca rubrici curriculare toate atribuţiile de mai sus nu se face altceva decît sa fie relativizate adevăratele noastre competenţe care, astfel, devin subpuncte pe o lista de calităţi la care nici macar „omul multilateral dezvoltat“ nu visa. Rolul universităţii în viaţa studentului. Ce e public şi ce e privat în educaţie? Pînâ unde lucrurile cad în sarcina şcolii şi ce poate sistemul educaţional în ceea ce priveşte „şcoala de după şcoală“? Cred ca aici trebuie sa se ţină cont de mai multe lucruri, de pilda de faptul ca limitarea burselor şi nevoile sociale crescînde îi determina pe cei mai mulţi dintre studenţi sa se angajeze în diverse slujbe pe perioada studiilor. Acest fapt reduce în mod manifest timpul pe care ei îl pot consacra studiului şi - cel mai vizibil - prezenţei la ore. Vechile forme ale procesului educativ (în primul rînd studiul pe tratate), de care profesorii se simt ataşaţi, le râmîn străine şi inaccesibile tinerilor absolvenţi de liceu. Care e modalitatea cea mai adecvata de a face accesibila o informaţie fundamentală potenţialilor ei beneficiari? Pînâ unde pot fi reduşi (sau suspendaţi) tropii vechiului învâţâmînt universitar fără a dizolva Universitatea într-o formâ boemă de „comunicare“? Se vorbeşte tot mai des de implicarea studenţilor în elaborarea programelor universitare. Ar fi bine sâ fie aşa. Dar, de prea multe ori, „implicarea“e concesia formala ce li se face unor persoane care, în fapt, sunt tratate aproape exclusiv ca nişte contribuabili. în ce mâ priveşte, cred cu toata convingerea ca adevârata solicitudine faţa de studenţi consta în felul în care noi, ca profesori, reuşim sâ facem trecerea de la cunoştinţele noastre la problemele lor, de aşa maniera încît ceea ce noi le putem da sâ-i ajute efectiv în experienţa lor cotidiana. Raportul dintre teorie / cultură generală pe de-o parte şi practică / învăţămînt profesional pe de alta. Imperativul momentului pare a fi acela al unei formaţii profesionale care sa-i faciliteze absolventului o inserţie rapida pe piața muncii. Drept care învaţâmîntul dispensat de Universitate ia - cel mai adesea - forma unui algoritm minimal a cărui aplicare mecanica ar garanta cu necesitate succesul, în consecința, programele sunt asaltate de tot soiul de „metodici“, „metodologii“, „tehnologii“ şi „legislaţii domeniale“ a căror menire e aceea de a deprinde studentul cu nişte scheme menite a cadra orice tip de realitate, însâ asemenea „metode“ de educaţie nu formează, ci „formateazâ“ oameni închişi, fârâ nici o flexibilitate, reduşi la aplicarea mecanica a unui set de date invariabile care, mai devreme sau mai tîrziu, conştient sau inconştient, vor înmulţi masa de funcţionari obtuzi şi reactivi pe care astazi încă îi critica. Dar problema cea mai serioasa pe care merita sa ne-o punem cu toţii este aceea a limitelor Universității. în definitiv, poate fi numita orice forma de învâțâmînt postliceal care dispensează o diploma de Universitate? Care e deschiderea culturala , oferita de Universitate -a unui inginer, a unui economist, a unui absolvent de Drept, a unui medic etc., altfel spus a celor mai bine primiţi pe piaţa muncii? Nu sînt tocmai ei discriminaţi de un sistem de învâţâmînt care, în loc sâ-i deschidă spre universal, îi reduce la statutul unor tehnicieni ce au ca sigur orizont perspectiva de a cîştiga bine? Diploma lor e, la urma urmei, una de Universitate sau de şcoala profesionala? Valabilitatea diplomelor universitare. Experienţa ne arata ca, indiferent de diploma şi de,interviu“ sau „examen“, cel mai adesea angajarea ţine de hazard, daca nu de bunăvoinţă unei rude care s-a ajuns. Iar pentru locurile din faţâ, cele a căror menire ar trebui sâ fie aceea de a motiva ascensiunea sociala, diploma chiar nu mai contează. a c t u a i t a t e a Dacâ indiferent de ce (şi cum) faci, poţi ajunge orice atunci o instituţie a evoluţei stadiale precum şcoala nu-şi mai are rostul. Şcoala are credit daca (şi numai daca) studentul şi părintele vad ca ea e în măsura sa dea atît un conţinut, cît şi un statut celui care o absolva. Pîna acum evoluţia şi fluctuaţiile pieţei forţei de munca au depins în buna mâsura de un joc al hazardului în care rolul cel mai important îl va fi avut atracţia ţarii lor cost şi „adaptarea“ - mimetica şi nereflectata - „la normele europene“. Şi, mai mult decît orice, profitul pe care-l aduce specularea momentului. Astazi descoperim ca nu avem ingineri constructori, deoarece mult timp - atunci cînd piaţa nu o cerea imperativ - formarea acestora a fost neglijată. Astâzi desfiinţăm secţii „nerentabile“ de limbi clasice fârâ a ne întreba ce vom face daca mîine vom avea nevoie de elinişti sau de latinişti. Problema demografică. La jumătatea anilor ’90, locurile din învaţâmîntul universitar de stat s-au „liberalizat“(pentru a contrabalansa ascensiunea universităților private), adica s-a trecut la formula - benefica pentru toata lumea - „cu plata“. Numărul locurilor n-a mai fost fixat la o limita maximala, ci, în sfîrşit, în facultăți putea intra oricine voia şi plutea. S-a întîmplat ceea ce era de aşteptat: toţi cei care-şi încercaseră de nu ştiu cîte ori norocul pe la porţile Facultăţii s-au văzut studenţi. Şi, evident, elevii de liceu au fost lipsiţi de perspectiva colapsului existenţial pe care-l presupunea câderea la Facultate. Universitatea, obnubilata de valurile de candidaţi, a trecut la angajări masive, la promovări rapide, la crearea de noi secţii, la diversificarea programelor etc. Lucruri altminteri bune, dar care erau lipsite de perspectiva lucida a faptului ca, o data cu epuizarea valurilor de eterni candidaţi, se va reveni la un bazin demografic nu doar stabil, ci în scădere. Inutil sa mai spun ca Ministerul a urmat deschiderea Universităţilor şi ca toate anagjurile ce s-au făcut atunci poarta onorabila patenta a supremei instituţii de educaţie din ţară. Astazi, acelaşi Minister se vede cu un numar de cadre universitare care, cu puţin nenoroc, va ajunge egal cu cel al studenţilor. Drept care se inventează cu obstinaţie tot felul de trepte - acreditări, granturi, ARACIS-uri şi CNCSIS-uri, comisii de calitate şi de etica încununate cu o noua lege a învaţâmîntului universitar care, toate la un loc, sînt - în negativ - imaginea singurei legi care contează: aceea a disponibilizării unui excedent de cadre, a comasată secţiilor şi a reducerii universităţilor. Cît priveşte „adaptarea la normele europene“, cel mai adesea se ajunge în situaţii care, daca n-ar fi triste, ar parea vesele. Am sa dau un singur exemplu: acela al „implementării“ Convenţiei de la Bologna. Se ştie, aceasta prevede o eşalonare pe trei nivele (licenţa, masterat şi doctorat) a studiilor universitare. E limpede ca mai peste tot baza o alcătuieşte licenţa (deşi sunt în plina dezvoltare şi fabricile de masterate pentru funcţionarii publici cărora o asemenea diploma le asigura un semnificativ spor de salariu). Astfel ca prima morala a Bolognei a fost aceea ca Facultatea s-a redus de la patru, la trei ani. Ca sa nu riscam disponibilizarea unor colegi (cu ce drept am putea face aşa ceva?), s-a optat pentru eliminarea majorităţii (sau uneori a tuturor) orelor ţinute de cadre didactice de la alte secţii sau facultăţi. Şi, după cum era de aşteptat, minunea s-a produs: în trei ani de zile se face şi pregătirea generala (ca doar asta scrie pe diploma), şi cea de specialitate (căci fârâ profesori de la alte discipline ne specializam). E mai puţin limpede ce va face - cam cu aceiaşi profesori - masteratul. Cum Europa n-a reuşit încâ aceasta performanţa, putem fi mîndri ca sîntem, încă o data, protocronişti! Cu mai bine de opt decenii în urma, la înfiinţarea Universităţii din Cluj, Vasile Pârvan spunea ca, daca e ca noua Universitate sa devina doar un centru al lipsei de onestitate şi de seriozitate, atunci mai bine nu s-ar face. Cuvintele lui rezonează la fel de actual, dar democratic pentru tot învaţâmîntul universitar, şi astazi. Mihai MACI Lector, Universitatea din Oradea România literara nr. 26/6 iulie 2007