România literară, iulie-septembrie 2008 (Anul 41, nr. 26-38)

2008-07-04 / nr. 26

U n spaţiu depozitar de mari taine, care dacă sunt tulburate şi agresate în conţinutul lor fundamental se răzbună ameninţător şi terifiant. LECTURA recoltă mi-a redeşteptat o melancolie ancestrală. E vorba de două cărţi (Marea spaimă de la munte de Charles-Ferdinand Ramuz, în traducerea doamnei Viorica Nişcov, şi Curcubeul dublu de Alexandru Vlad) care vorbesc despre acelaşi univers - lumea satului dar din poziţii total diferite. Ramuz reconstituie un spaţiu oarecum mirific, populat de personaje de poveste, cu reguli şi rânduieli mitice. Un spaţiu depozitar de mari taine, care dacă sunt tulburate şi agresate în conţinutul lor fundamental se răzbună ameninţător şi terifiant Vlad ne prezintă o lume rurală, contemporana nouă descompusă lipsita de orice fior metafizic, perfidă şi şmecheră, urâtă şi schimonosită pe ici pe colo, adica prin punctele esenţiale, angrenata intr-un mecanism defect care devoră precum un animal cu chip de artefact tot ceea ce mai aminteşte de satul de altădată. Sunt două cărţi care transmit o tristeţe adâncă şi o înaltă deznădejde în ceea ce priveşte prezentul satului. Din aceste cărţi se poate, cred eu, învăţa. Se poate rememora o lume întreagă care nu mai este, se poate descoperi şi accepta o lume fărâmiţată şi dezaxată care s-a aşezat, irevocabil, se pare, peste cealaltă. Putem gândi şi medita la felul în care istoria a format şi deformat lumea ţărănească. Şi pentru că tot nu mai există repere pentru a o înţelege şi a da un răspuns bun la ceea ce s-a întâmplat cu eă măcar să ne străduim, prin intermediul literaturii, de astă dată să o interogăm. Să o întrebăm, aşa cum fac Grigore Leşe şi badea Vasile Dâncu de la Runc, ce a mai rămas şi ce mai rămâne, în această situaţie, din ea. Cine mai crede astăzi, ca Ramuz, că civilizaţia rurală, temeiul, se află „la sursa însăşi a fiinţei”?! Marea spaimă Nimeni aproape. Poate câţiva filosofi şi gânditori rătăciţi, etichetaţi autohtonişti, tradiţionalişti sau, şi mai râu, naţionalişti. Satul nu mai e o temă pentru literatură, dar nici pentru filosofie. A vorbi despre sat, a scrie despre sat, a extrage idei şi principii perene din acest topos a devenit ceva discutabil, la mijloc de râs şi surâs, superfluu. Nu ştiu ca literatura română să fi dat în ultima vreme, excepţie face doar Ioan Groşan şi, în cazul de faţă, Alexandru Vlad, o nuvelă ceva povestiri, un roman tonic despre viaţa la ţară. Ion, Moromeţii, sunt amintiri dintr-un trecut nu prea îndepărtat, dar, din pricina altor teme, aproape depăşit, imperceptibil. Textele lui Mircea Vulcanescu, Ernest Berne, câteva, puţine, dar extrem de importante scrise de Mihai Şora, sunt deja bine ascunse în­ sertarele memoriei noastre intelectuale înguste şi mereu ahtiată de efemeridele zilei. Aşadar, satul - ca temă (pentru scriitor, filosof, compozitor) - a dispărut. Doar pentru pictori (mă gîndesc în mod special la Grupul Prolog) el mai este un loc al revelaţiei originare.,Meargă pictorii la ţară”, spune profetic Topârceanu. Suntem de acord că satul în format tradiţional nu mai există. Că ţăranul s-a topit, cu tot cu costumul lui autentic, în haine de doc. Doar câteva rezervaţii, constituite din comunităţi mici, neînsemnate, de la munte, ca în cartea lui Ramuz, mai rezistă cu obstinaţie, la dinamismul şi presiunile istoriei. Acolo încă mai sunt pure şi necontaminate precum lumina necreatâ: teama, curajul, credinţa, îmbrăcămintea, cinstea, dragostea, moartea, munca, petrecerea,mânia, iertarea. Acolo virtuţile şi păcatele au greutatea de început şi cu nici un chip nu pot fi dislocate încă din înţeles şi înţelepciune. Lumea aceasta, pe care am cunoscut-o bine în copilăria mea, care există încă în fragmente mici la mari înălţimi, se poate perverti, îşi poate schimba direcţia într-o clipită dacă în orizontul ei apare prima casă de vacanţă, ridicată pentru week-end de domnii de la oraş. E o altă poveste dacă, însă, în vecinătatea ei, se construieşte o cabană şi în aceasta locuieşte Martin Heidegger sau Constantin Noica, în cazul acesta e vorba de pârtâşie şi împărtăşire şi, mai ales, de ridicarea acestui loc la înălţimea gândului care se armonizează confratern în special cu munţii. Textul filosofului din Pădurea Neagră intitulat De ce rămânem în provincie?!, e emblematic pentru aserţiunea mea. Reţin părtaşia filosofului cu ţăranii care râspălesc draniţe şi asemănarea lucrului lor cu filosofarea. Nu cunosc soluţii pentru a salva satul. Cunosc doar câţiva gânditori amintiţi deja (la care îl adaug pe Lucian Blaga şi Spaţiul său mioritic), câţiva scriitori şi un mare teolog, Dumitru Stâniloae, care a scris Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, şi care ne mai ţin încă în trezie în ceea ce priveşte veşnicia şi deopotrivă moartea cotidiană a satului ancestral, idealizat până nu demult într-o sintagmă-clişeu, gură de rai. Ştiu, însă, un singur lucru, pe care l-am învăţat din viaţă şi din omul recent de H.R.Patapievici, când câştigi ceva negreşit şi pierzi, în aceeaşi măsură, sau poate chiar, de ce nu, cu supramăsura. Uniunea Europeană are soluţii.Câteva deja le-a aplicat. Marea spaimă de-abia de acum începe. Ioan PINTEA O In memoriam Alexandru Lungu (1924-2008) LEXANDRULUNGU poet român, născut la Cetatea Albă (Basarabia, acum Ukraina), absolvent­­ al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, „prieten cu Paul Păun şi Saşa Pană In 1945 i s-a decernat Premiul „Ion Minulescu“ pentru poezie. A recurs la „tăcerea literară“, deci nu a scris şi nu a publicat timp de două decenii, o formă de protest împotriva proletcultismului şi a realismul­ui­­socialist între anii 1946-1964. S-a stabilit în 1973 la Bonn în Germania şi a publicat 30 de cărţi de poezie în limba română. In Germania în exil, Alexandru Lungu a publicat împreună cu soţia să Michaelă revista, ,Argo“. Acesta a apărut în 20 de numere şi a reunit poeţi români din întreaga lume, devenind un important reper pentru exilul literar românesc. Alexandru Lungu a revenit la publicare prin colaborări la reviste de limba română din ţară şi din Germania (Galateea), dar şi cu volumele Zariştea din timp (1997), Rouă din apocalips (1998), Ochiul din lacrimă (1998), Teascul din taină (1999), Ninsoarea Neagră, Timpul Oglinzilor, Dresoare de fluturi şi Scorbura Melancoliei (2006). Se pare că a fost ultimul poet din cercurile literare de avant­­garda de dinainte de război! Sâ-i fie ţărâna uşoară! Valery OIŞTEANU 13 aprilie 1924 - 24 iunie 2008 Scrisoare Către Micaela Lungu AMÂNE să ne povesteşti în scrisori, Micaela, o sa ne spui, dar tu nu scrii cu uşurinţa cu I­I care ar face-o însuşi Alee, dacă s-ar mai \y putea. Sa ne povesteşti cumva, să găseşti 1^^ o modalitate în singurătatea care-a intervenit ^^»tre timp. Cum au fost cele din urmâ zile şi nopţi, clipele luminoase şi cele de umbră, de întuneric, veghind sufletul lui speriat de trecere, liniştindu-se în plutirea în direcţia cer. Rămâne să ne spui tu, care ştii cel mai mult, Micaela Lungu. Mai mult decât că era în nişte zori iunieni, şi părea că doarme liniştit, la cinci, acoperit de sânziene aurii şi albe, ca între timp el să alunece tăcut din somn în somn, până-n departere de neatins, de neînţeles, de neacceptat... Rămâne să ne spui tu mai mult decât că era în nişte zori, şi să plângi că nu ţi-a dat de înţeles ce se va întâmpla după plecarea ta de la căpătâiul lui, târziu dupâ miezul nopţii, gândindu-te că-l vei revedea a doua zi şi veţi sta iarăşi de vorbă. Nu ne putem imagina întâmplarea, dacă a simţit, presimţit întâmplarea altfel decât ca pe o slăbiciune din care te salvezi acceptând, primind adormirea ca pe un înger de răcoare atoatecuprinzător. Cum va fi fost, dragă Micaela, cum, când ai aflat tu, singură din clipa aceea de gol, resimţind singurătatea enorma în absenţa lui... La moartea unui poet, ce ne rămâne de făcut? Ne rămâne să înţelegem tot restul, cu tot ce n-am putut pricepe pe vremea când îi auzeam vocea voalată la telefon, de emoţia auzirii. Ce faci, cum te simţi, cum te descurci? Nimic despre starea lui în înrăutăţire rapidă, discret, duios, sensibil. Când îi primeam scrisorile şi desenele, cărţile cu dedicaţie, cu linia tremurătoare a cuvintelor şi culorilor, cuvinte şi imagini superbe, poemele pe care i le ceream pentru revistă. Se conforma înţelegând de ce i le ceream cu fervoare, nădăjduind că scriind va ţine soarta la distanţă şi sfârşitul nu se va îndura sâ-l tulbure din scris... Rămâne să ne povesteşti, tu, Micaela. Te rugăm să ne ajuţi, sufletul lui veghind ce ne spui de la dubla distanţă la care ne găsim noi, într-o arie rare fiindu-se spre margini, duhul lui putând fi pretutindeni şi nicăieri, călătorind, dar nu în linie dreaptă, concentric poate cu iubirea ce ţi-a pâstrat­­o mereu în braţele îngerului şi Ingerei... Ne rămâne de citit şi de recitit poezia lui, acum într-o cheie alta decât cea de până mai ieri. Ne rămâne de citit cu altă atenţie, acutizată de durerea uimitoare câ el a alunecat într-o direcţie misterioasă de recitit, cu sufletul nostru scurtându-se şi el vertiginos încordat peste destinderea sufletului sau. Iubirea noastră, amintirile noastre cu el din orice loc, din orice vremuri amestecate, acum limpezindu­­se în tăcere. Cândva, dupâ 1973, dupâ ce voi plecaserăţi în exil, în Germania, mă aflam într-o librărie de pe Dorobanţi. O librărie din care nu fusese ridicată cartea lui Armura de aer. Am extras­­o din raft şi m-am grăbit să-i achit preţul. Nu mai costa 15,50 lei, pe banii de-atunci, ci numai 10, valoarea textelor neputându-se niciodată măsura şi aprecia în bani. Atât de frumoasă Amera de aer, apărută la Cartea Româneasca în 1973, cu ilustraţii aproape melinesciene, de copiii pictori din Vultureşti- Argeş... Simţind că locul se îngustează, aerul intră ca într-un gol neprevăzut, ca într-un cortegiu răcoros. Alexandru Lungu, prietenul nostru, este şi nu este de găsit, decât dacă ştim şi vrem sâ-l păstrăm, fiecare în felul lui, prin ce ştie şi ce mai are de aflat despre poetul, între timp şi dincolo de timp. Când dispare, daca dispare, un poet mare rămâne de citit... Constanta BUZEA, România literară nr. 26/4 iulie 2008 actualitatea

Next