România literară, iulie-septembrie 2009 (Anul 41, nr. 26-38)

2009-07-24 / nr. 29

România literară aiftiu Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 24 iulie 2­00­9 (Anul XLI). 32 pagini. 4 lei editată cu sprijinul Fundaţiei ANONIMUL Inedit Lipscanu­ în timpul crizei din 1929 un text de Ion CǍLUGARU Corespondentă din Germania p. 16-17 O nouă traducere a poemului Tărâmul pustiirii de T.S. ELIOT p. 28-29 Nora Iuga: L-aţi cunoscut pe Gherasim Luca? EDITORIAL de Nicolae Manolescu Timpul „şifonat" al istoriei literaturii A­FIRMA Tudor Vianu odată că literatura trecutului presupune, din perspectivă contemporană, „un proces de stilizare şi de masificare". Expresia mi-a revenit în minte când scriam Istoria critică. M-am întrebat ce vrea de fapt să însemne de exemplu „stilizarea". Foarte probabil termenul se referă la ştergerea asperităţilor care apar inevitabil la lectura operelor actuale, din cauza prea marii apropieri a ochiului nostru. Ca un fel de miopie care ne dă senzaţia de tulbure, de echivoc şi chiar de promiscuu. Distanţa în schimb curăţă textul de mulţimea implicaţiilor istorice, politice, morale, lingvistice ori, de ce nu, personale. Le neutralizează şi conduce la o expresivitate aproape pură. Dar „masificarea"? Tudor Vianu pare să susţină că trecutul se „strânge", se concentrează, în perspectiva noastră, ca şi cum şi-ar creşte masa şi şi-ar reduce dimensiunile. „Stilizarea" priveşte mai ales operele ca atare. Recitim Amintirile din copilărie sau Momentele cu o limpezime pe care contemporanii lui Creangă şi Caragiale n-o puteau avea, trăind ei printre personaje care le aminteau de cele din operele cu pricina şi de lumea lor. „Masificarea" priveşte peisajul literar în întregul lui. Care pare, în raport cu acela actual, mai bine conturat. Ca şi cum ar fi înrămat. De aici provine o impresie izbitoare de imobilitate. Actualitatea ne apare, ea, în mişcare, nesi­gură şi puţintel alarmantă. Clasicitatea este certă şi calmă. M-am întrebat însă dacă impresia aceasta nu e cumva înşelătoare. Dacă timpul s-a „strâns"doar aparent? Fiindcă în realitate secolele, deceniile sunt tot mai numeroase. Operele sunt toate şi tot acolo. E adevărat, numai că unele par să se fi estompat, iar altele să fi dispărut, ca şi cum ar exista o limită a vizibilităţii noastre pe care ele ar trece-o, fie într-un sens, fie, ce e drept mai rar, în altul. Cel mai nimerit ar fi să ne imaginăm spaţiul-timp al istoriei literaturii ca pe acela din astronomie pe care un specialist l-a numit „şifonat". Cu alte cuvinte, nu plat ca o faţă de masă, ci pliat, curat, cu adâncuri şi creste, cu valuri, care ne fac să nu-l vedem în toată întinderea lui, ci numai pe porţiuni, altele multe rămânându-ne ascunse. Un spaţiu-timp în care opere din epoci diferite par a sta alături, iar opere contemporane unele cu altele, separate prin uriaşe distanţe. Şi nu neschimbător, cum suntem înclinaţi a crede, ci într-o continuă mişcare, dar atât de lentă, încât pe termen scurt este imperceptibilă. Sunt tot mai convins că istoria literaturii nu trebuie privită ca o fotografie, cum ne sugerează formula găsită de Tudor Vianu, deşi istoricul este cu adevărat dacă îl raportăm la marele spaţiu-timp care creşte în urma lui, un fotograf la minut ci cu un film derulat cu încetinitorul, într-un ritm insesizabil chiar şi pentru ochiul din spatele aparatului. Și care, din când în când, fixează într-un stop-cadru imagini niciodată văzute înainte. ■ p. 26

Next