România literară, ianuarie-martie 2011 (Anul 43, nr. 1-11)

2011-01-07 / nr. 1

■ editorial dr nirolae manolescii CDE organizează o dată la trei ani aşa-numitele teste PISA, care măsoară, nu cunoştinţele, ci competenţele elevilor aflaţi in ultima clasă de liceu. Nu ştiu dacă România se numără printre cele 65 de ţări testate în 2009, aşadar, nici dacă există vreun adolescent român printre cei 400.000 testaţi, tocmai când debuta în România dezbaterea unei noi legi a învăţământului. Ca o curiozitate, cel mai bine s-au descurcat elevii din provincia chineză Shanghai, urmaţi de cei din Coreea de Sud, Finlanda, Hong Kong şi Canada. Să remarcăm faptul că trei din primele cinci şcoli din lume, ai căror elevi îşi folosesc cel mai bine cunoştinţele, fac parte din grupul „Tigrilor asiatici", ţări care şi-au bazat dezvoltarea vertiginoasă în deceniile trecute pe alocarea de fonduri, în primul rând, în învăţământ şi cercetare. Cât priveşte Finlanda, experţii OCDE remarcă un lucru care ar trebui să ne dea de gândit. Citez după „L'Express" de la începutul lui decembrie trecut: „Factorii de reuşită sunt diferiţi, dar se regăseşte peste tot o constantă: formarea profesorilor. In Finlanda, ei sunt bine pregătiţi, bine plătiţi şi foarte respectaţi de către populaţie." Canada nu are un unic sistem de învăţământ, dat fiind faptul că provinciile au o mare autonomie şi, în plus, imigraţia este una dintre cele mai însemnate cantitativ din lume. Alt factor important, rezultat din testele PISA, este, la prima vedere, surprinzător, corelaţia dintre lectură şi reuşita şcolară. „Cu cât elevii citesc mai cu plăcere, cu atât obţin rezultate mai bune", aflăm din acelaşi raport al OCDE. E vorba, desigur, de lectură în general, nu doar de acea literară, şi indiferent de suportul cărţii. Surpriza constă în faptul că apare la orizontul informaţiei un compromis, istoric, aş zice, între media şi Gutenberg, multă vreme separate printr-o prăpastie, aceea dintre imagine şi cuvânt. Internetul, care implică să ştii să citeşti şi să scrii, a contribuit decisiv la retrezirea interesului pentru lectură şi pentru expresia verbală. Mai mult, a dezvoltat veleităţi literare la oameni care, înainte, nici nu-şi închipuiau că vor simţi nevoia să comunice în scris şi să se citească unii pe alţii. Corespondenţa a fost o specie clasică, rezervată elitelor, şi care părea a fi dispărut o dată cu telefonul. Iat-o reinventată, la un nivel încă primitiv, de către internet! Şi iată-ne întorşi în Galaxia Gutenberg! Paradoxul a fost remarcat de Umberto Eco în convorbirea cu Jean-Claude Carriere din Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, de la care pornea şi Ioana Pârvulescu în articolul din numărul dublu de la sfârşitul anului trecut. în sfârşit, învăţământul de durată joacă şi el un rol în performanţa şcolară. Ideea şcolii aşa-zicând permanente se dovedeşte foarte bună, cu condiţia de a fi identificate sursele de finanţare înainte de a fi pusă în practică. Un material din „Europian Heart Journal", rod al unei anchete a medicilor de la Spitalul Universitar din Copenhaga pe durata a 30 de ani şi pe 18.000 de voluntari, constată scăderea riscului de boli ale inimii la categoria celor care au mers la şcoală un timp mai îndelungat. Şcolaritatea redusă expune, ea, la accidente cardiorespiratorii într-o mult mai mare măsură. Concluzia ar fi următoarea: reforma şcolii constă în adaptarea la societatea informatică actuală, prin considerarea ei drept prioritate naţională. Dar, atenţie, nu doar pe hârtie, ci prin alocarea prioritară de fonduri şi printr-un management competent. Nu dată pe mâna autorităţilor locale, ci pe aceea a oamenilor şcolii. Şcoala a fost şi este, mai ales de când învăţământul este obligatoriu, un laborator al viitorului. ■ Reforma școlii România literară numărul 1 / 7 ianuarie 2011 i transformă într-o literatură o mulţime / o sumă de cărţi ce, altfel, ar rămâne actualitatea ■ puzzle de gabriel chitii Existau în vechime mai multe sărbători unde ordinea obişnuită a lucrurilor era suspendată. De pildă, aproape orice era permis la Saturnale, sărbătorile populare închinate zeului Saturn, care aveau loc la Roma după terminarea muncilor agricole, între 16 şi 18 decembrie, dacă am reţinut bine, atunci se exersa libertatea, sclavii se închipuiau aristocraţi şi îmbrăcau togă, precum stăpânii lor. Adică, pentru câteva zile, o inversare de roluri, anume îngăduită, eliberator (cu vădit rost terapeutic, de supapă). Mi-am zis că n-ar fi rău să propunem şi noi aici, pe scena literară, o schimbare de roluri, ca regulă, peste tot, criticii, firesc, scriu despre autorii de poezie, de proză sau de teatru, îi judecă şi chiar îi aşază în căsuţe, precum sunt aşezate elementele chimice în tabelul lui Mendeleev (dacă ţinem cont că aceste căsuţe seamănă cu nişte celule abstracte din care nu se poate ieşi, atunci, în atâtea cazuri, verbul corect nu este îi aşază, ci îi închid!). Ar fi interesant să audiem şi cealaltă parte, să aflăm şi cum îi văd scriitorii pe critici, să-i lăsăm pe cei de obicei judecaţi să-i judece pe judecători. Jumătate în glumă, jumătate în serios, la tema lunii din ianuarie. Experimentul va reuşi dacă autorii invitaţi vor renunţa la precauţii şi vor vorbi cu sinceritate despre critici, fără să calculeze riscurile la care se vor expune (printr-o opinie exprimată cu francheţe şi eventual inconvenabilă despre unul sau altul dintre judecători"), ulterior, când fiecare se va întoarce la condiţia sa normală. Mi se poate reproşa că se par prea ferm cele două lumi, scriitori - critici, când, în realitate, ele interferează, criticii sunt şi ei, în fond, scriitori, scriitori de idei, iar autorii de beletristică practică, poliformi, mai multe genuri, inclusiv exerciţiul eseistic sau chiar critic. Este adevărat. Dar am convingerea că a fi critic literar reprezintă o profesiune complicată, strict specializată, în care competenţa şi verosimilitatea se obţin greu, prin vocaţie şi prin studiu îndelungat, în critica literară care contează nu încap amatorismele, nu încap improvizaţiile, chiar cele făcute cu talent. Criticul literar este cititorul profesionist, cel care aduce geometrie limpede în domeniul cărţilor, cel care, cum ar spune un prieten al meu, nediferenţiată, haotică. Sau, cu o viziune mai metaforică, criticul este cititorul-călăuză, cel care luminează sensurile cărţilor, fără de care n-am avea o hartă cu puncte cardinale, cu drumuri, cărări, poduri, fundături şi ieşiri din ele. Criticii, cei mari, sunt dictatori în sensul bun, fac ierarhiile şi formează gustul, ei impun legea numerelor mici, căci ei reprezintă acea minoritate ce detectează valoarea şi o transmite apoi publicului obişnuit, numeros. Din punctul meu de vedere, criticul literar român este o categorie absolut elogiabilă. Şi sentimentele mele de respect nu sunt declarative şi generale, ci sunt concrete, cu nume proprii. S-ar cuveni să povestesc cum m-am simţit în al noulea cer atunci când, de mult, Doinaş (el era mai degrabă poet decât critic?...) a scris o prezentare despre versurile mele de proaspăt absolvent de liceu şi a publicat-o în revista „Familia". Tot aşa, ar trebui să descriu entuziasmul cu care am descoperit în „Luceafărul" cele câteva fraze critice semnate, în aceeaşi perioadă, de Gabriel Dimisianu, care îmi citise poeziile la îndemnul lui Geo Dumitrescu. (De altfel, de judecata pătrunzătoare şi echilibrată a lui Gabriel Dimisianu am avut parte, mai apoi, la apariţia atâtora dintre cărţile mele). S-ar cuveni apoi să istorisesc despre fidelitatea criticului: după 1990, fiecare carte mi-a fost însoţită de lectura lui Dan Cristea, care a urmărit şi a descoperit atent, cu profunzime înţelesurile textului. La fel, s-ar cuveni să amintesc cum volumele de poezie mi-au fost descifrate şi descrise strălucit de Gheorghe Grigurcu. Şi s-ar cuveni să mărturisesc că m-a bucurat portretul pe care mi l-a creionat în Istoria... la Alex Ştefănescu, cu talentul lui de a găsi formule critice memorabile. Şi, neapărat, se cade să recunosc cum toată viaţa am visat să fiu citit şi lăudat de cel mai important critic postbelic, Nicolae Manolescu. Fără aceşti critici literari şi fără mulţi alţii aş fi de neînţeles, aş fi lipsit de noimă. Povestea mea ca autor este, de fapt, povestea lecturilor îmbogăţitoare cu care ei m-au onorat. ■ O inversare de roluri