România literară, iulie-septembrie 2011 (Anul 43, nr. 26-39)

2011-07-01 / nr. 26

■ editorial de nicolae manolescu . Era plagiatului , mai demult decât in numărul de săptămâna trecută (p. 23), revista noastră se referă la un fenomen devenit curent o dată cu internetul ţi anume plagiatul. Despre răspândirea ţi diversificarea fenomenului cu pricina, a mai fost vorba ţi altă dată în paginile „României literare". Dacă revin, este pentru că mi se par necesare câteva explicaţii. Cauza planetarei răspândiri a plagiatului în deceniul din urmă este clară: facilităţile de informare pe care le creează internetul, înainte, fie între războaie, fie după, când generaţia mea se afla la începuturi, era oarecum banală constatarea că îi lipsesc criticului şi istoricului literar instrumentele de lucru, de la bibliografii la dicţionare de opere şi autori. M-am plâns eu însumi de câteva ori. Situaţia era aceeaşi, când scriam primul volum din Istoria critică, acum 20-25 de ani. Şi abia pe cale de îndreptare, când, acum 6-7 ani, mă apropiam de sfârşit. Posibilitatea de a găsi pe internet tot ce-ţi trebuie ne-a scutit brusc de laborioasele operaţii preliminare. S-a mai întâmplat ceva: informarea prealabilă a început să fie considerată ca existând separat de redactarea propriu-zisă a studiului critic, istoric sau, în general, ştiinţific. Cu alte cuvinte, culegerea de date, de documente, pe scurt, de informaţii, putea fi făcută de altcineva înainte şi folosită apoi de autorul studiului. Accesul la depozitul de pe internet ne dispensa de cercetarea personală. Se inversa raportul descoperit de Kant între sinteză și analiză. Un politolog contemporan a scris, de exemplu, o istorie a unui partid, utilizând documentele scoase din arhivă de un altul. Nu și-a dat seama că aceste documente nu fuseseră alese la întâmplare, ci în perspectiva unui plan, a unei idei precise. Şi că nu ţi le poţi însuşi pur şi simplu, în concepţia modernă, sinteza precede analizei. Răsturnarea cu pricina este aceea care face posibilă separarea operaţiilor preliminare de interpretarea ştiinţifică. Plagiatul pândeşte la această uşă întredeschisă. Dacă informaţia nu are autor, nici interpretarea nu are, putând fi luată de pe internet ca aparţinând tuturor şi nimănui. O materie primă devine astfel una gata prelucrată. Vânătoarea de plagiate declanşată în Germania sau motoarele de căutare puse la cale în universitatea franceză au condus la descoperirea câtorva plagiate răsunătoare, dar nu sunt convins că vor stopa fenomenul. îndoiala mea ţine de o greşită definiţie a plagiatului în mai toate dicţionarele şi de confundarea lui, în practica de toată ziua, cu compilaţia. Compilatorul este, el, un plagiator prudent. Spune acelaşi lucru cu alte cuvinte. Nu-l poţi acuza şi, în unele cazuri, e greu şi să-l identifici, fiindcă opinia general acceptată este că ideile sunt un bun comun, iar, dacă sunt geniale, nici nu eşti obligat să le indici sursa. Ce fizician îl citează pe Einstein ori de câte ori se referă la teoria relativităţii? Plagiatul este, el, o problemă de cuvinte, nu de idei. Cuvintele fiind mai numeroase decât ideile, în toate limbile, o anume originalitate e posibilă şi chiar necesară. Definiţiile plagiatului mai păcătuiesc şi prin stabilirea (în fond, absolut arbitrară!) a unor procente care ar deosebi, chipurile, o reluare permisă de una nepermisă a unui text anterior. Iată o nouă uşă întredeschisă, cu puţin dichis intelectual, transcriu mai puţin de 20% dintr-un text străin şi compilez restul. Cum să fiu acuzat că am plagiat? Plagiatul este o veritabilă plagă în ştiinţa contemporană. Era internetului este şi era plagiatului. Şi, încă, dacă plagiatorul ar rămâne la nivelul ambiţiei de a fi considerat om de ştiinţă, lucrurile n-ar fi foarte grave. Dar el se urcă pe catedră şi îşi împărtăşeşte ştiinţa studenţilor. Plagiatul nu constituie doar un fals intelectual, ci devine ceea ce legea numeşte uz de fals, în măsura în care de titlurile şi de drepturile universitare beneficiază nişte falsificatori. Consecinţele sunt îngrozitoare. Studenţii acestor falşi oameni de ştiinţă, care dau pe dinafara universităţii româneşti (şi nu numai, desigur), sunt victimele nevinovate (deşi nu pentru multă vreme, adaptându-se ei înşişi neînchipuit de repede!) ale unei şcoli bazate pe furt intelectual şi pe înşelăciune. Sunt profesorii de mâine. ■ ■ puzzle it gabriel chifu xistă o carte, o cărticică de fapt, pe care o port pretutindeni cu mine, din care citesc în fiecare di­mineaţă cel puţin două pagini. Altfel nu pot începe ziua. Fără versetele din această cărticică, nu am nicio noimă. Când ajung la sfârşitul cărţii, o iau încă o dată de la început, şi încă o dată. Am citit cărticica de zeci, de sute de ori în anii, atâţia, de când practic zilnic acest exerciţiu al minţii şi sufletesc, acest ritual în afara căruia nu mai sunt în stare să mă închipui. Niciodată nu mă plictisesc de înţelesul acestei cărticele, niciodată nu ajung să-l pătrund pe de-a-ntregul. In sinea mea cred cu tărie că această cărticică nu este o carte obişnuită, ci este o carte vie. S-a întâmplat, în câteva rânduri, să mă iau cu treburile şi să uit să citesc versetele matinale, tot astfel, s-a întâmplat, o dată sau de două ori, să plec în alt oraş şi să uit cartea acasă. Trebuie să mărturisesc panica teribilă care m-a cuprins atunci când mi-am dat seama. Mă simţeam anapoda, neajutorat şi fără soluţie, parcă nimerisem îmbrăcat de vară într-un viscol năpraznic, parcă mă dezgolisem pe dinăuntru. în astfel de împrejurări, am lăsat totul baltă şi m-am întors într-un suflet acasă la acele cuvinte fără de care nu sunt întreg. Nu fac această destăinuire ca să arăt că sunt un virtuos, că sunt o persoană ce merită laude. Dimpotrivă, mă consider un ins covârşit de defecte, de slăbiciuni. Vulnerabilităţile mele sunt fără număr şi, dacă n-aş avea îndreptarul pe care-l constituie conţinutul acestei cărţi, nu ştiu ce s-ar alege de mine. Confesiunea din această pagină vorbeşte despre puterea cuvintelor în biata mea existenţă şi despre felul straniu, obscur în care funcţionez: am nevoie de această proptea de gândire, altfel m-ar spulbera orice vânt. Am nevoie de acest felinar care să-mi lumineze calea, altfel m-aş rătăci, m-aş pierde. Am nevoie să mă încarc cu înţelesul din cărticica mea, aşa cum se încarcă un aparat introdus în priză cu electricitatea care îl pune în mişcare. Cărticica de care amintesc aici este ceea ce se cheamă o carte de căpătâi. Nu, nu o carte fundamentală. Cărţile fundamentale reprezintă o altă categorie. Putem avea mai multe cărţi fundamentale. Şi e firesc să ne fi hrănit cu cât mai multe cărţi fundamentale, din cât mai diverse domenii. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Cu atât mai solidă construcţia. Cărţile fundamentale, autorii fundamentali sunt pentru personalitatea noastră ceea ce sunt stâlpii de susţinere pentru acoperişul unui edificiu. Toţi suntem rodul unuia sau al mai multor trasee alcătuite din cărţi fundamentale/ autori fundamentali. Probabil, textele presocratice, apoi Bhagavad-Gita, apoi Platon şi Aristotel, apoi ceva matematici superioare, apoi Dostoievski, Kafka, Borges, Hölderlin și Rilke, Rimbaud, Ionesco, Heidegger ar putea forma un asemenea traseu fundamental. Sau, strict la literatura română, Caragiale, Eminescu, Arghezi, Creangă ar reprezenta popasuri obligatorii. Dar carte de căpătâi înseamnă altceva. Cărţile de căpătâi fac parte din universul nostru aşa cum face parte sângele din corpul nostru. Cuvintele unei cărţi de căpătâi sunt inefabile şi au materialitate, au viaţă şi intră în compoziţia noastră lăuntrică, în anatomia şi în metafizica noastră, jucând un rol decisiv, adeseori salvator. P.S. Se cuvine să aduc două precizări. Prima. Nu pronunţ numele cărţii celei vii fiind convins că oricine îl ştie. Şi a doua. Aceste rânduri le dedic acelui prieten care, după un interviu în care vorbeam şi despre relaţia mea cu Dumnezeu, m-a certat reproşându-mi că nu îmi rostesc cu voce tare credinţa. Părerea mea a rămas şi astăzi cea de atunci: despre astfel de lucruri se pomeneşte în surdină, cu umilitate şi cu discreţie. Nu e un capitol pe care să ţi-l arogi cu îngâmfare, zgomotos, bătându-te cu pumnul în piept. Se cade să ne facem uitat eul, iar nu să-i ridicăm un piedestal pe cât de zadarnic, pe atât de ridicol. ■ E Cărticica vie fototeca româniei literare Micolae Iliescu, Mircea Nedelciu, Traian T. Coșovei -1985 Foto: Ion Cucu actualitatea România literară numărul 26 / 1 iulie 2011 r

Next