România literară, octombrie-decembrie 2012 (Anul 44, nr. 40-52)

2012-11-30 / nr. 48

actualitatea faria de critică şi istoric literara Recitind nuvelele Innoreanu Constantin Cubleşan, Nuvelistul Rebreanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, 324 pag. Incitat de „prejudecata, perpetuată de la un critic şi istoric literar la altul, de la o generaţie la alta de cercetători, că proza scurtă pe care a scris-o Liviu Rebreanu a fost doar un exerciţiu pentru marile sale întreprinderi româneşti" (Călinescu dădea tonul în Istoria sa: „Nuvelele sunt de fapt nişte simple aspecte. S-ar zice că un pictor de mari compoziţii s-a exersat desenând detalii, braţe, pumni strânşi, picioare, în vederea unei imense pânze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare"), Constantin Cubleşan se angajează într-un proiect pe tiparul, deja adjudecat ca marcă, al celor mai cunoscute întreprinderi ale sale. Prozator, dramaturg, poet, critic şi istoric literar, C.C. este, cu precădere, cel care a citit, ani în şir, pentru ceilalţi, cu răbdare şi un soi de răspundere liber şi discret asumată, tot ce s-a scris despre Eminescu, Creangă, Caragiale. Volumele sale „...în conştiinţa critică" (sau cu variaţiuni pe aceeaşi idee) sunt nu atât culegeri de critică a criticii, cât, mai ales, minuţioase şi utile bibliografii analitice. A coordonat, din acelaşi impuls oarecum pedagogic, cu aplecarea spre bună rânduială a unui ardelean care se respectă. Dicţionare ale personajelor lui Caragiale, Blaga, Mihail Sebastian. A dedicat volume întregi unor secţiuni anume din opera unor scriitori de raftul întâi (vezi Lucian Blaga - dramaturgul sau Romancierul Rebreanu), în aceeaşi dorinţă de a inventaria şi organiza o moştenire culturală. Liviu Rebreanu se iveşte ca nuvelist într-o literatură cu vârfuri incontestabile în specia cu pricina. Le inventariază el însuşi, elogios, în Centenarul nuvelei româneşti, articol reprodus în Amalgam (1943): „Geniul poporului nostru, ţărănismul nostru organic ne predestinează să cultivăm povestirea ca forma cea mai adecvată sufletului românesc", încă în 1928, remarca: ,,...în zece pagini poate să trăiască o lume întreagă, vie, dinamică, puternică”, semn că nu despre simple încălziri ale condeiului şi viziunii e vorba în nuvelele sale, ci despre compoziţii de sine stătătoare, fie ele şi convocabile în viitoare arhitecturi româneşti. C.C. ia rând pe rând toate nuvelele, începând cu cele ale începuturilor, scrise în limba maghiară, şi le evaluează tacticos cantitatea de autonomie şi măsura în care merită a fi considerate mai mult decât crochiuri pregătitoare. Introducerea („Căutarea de sine") completează meticulos o fişă de istorie literară, cu detalii biografice, inventar de lecturi, jurnal 6.................................. de creaţie, un portret al debutantului şi o secţiune în starea prozei româneşti, dar şi universale premergătoare şi contemporane lui Rebreanu. Toată proza scurtă a acestuia e apoi împărţită pe capitole: Dramele universului întâi, Cei de la marginea societăţii, Iluzii, decepţii, blazări, Marile provocări ale războaielor, Oamenii umili ai oraşelor, Parabole şi fantezii, diverse. Comentariul fiecărei nuvele oferă mai întâi date de identificare editorială, cu loc şi dată de apariţie, dar şi cu precizări legate de laboratorul de creaţie, rezumă subiectul foarte aproape de text, urmăreşte teme, obsesii, motive, procedee de compoziţie, fără a intra, însă, în prea multe detalii asupra stilului. C.C. utilizează masiv bibliografia tradiţională, cu înregistrarea şi a contribuţiilor mai noi, totul în aceeaşi manieră descriptivă şi analitică dezacordurile fiind rare şi delicat formulate. Insistă, de pildă, în analizele sale asupra „temei transilvane", cu observaţia, corectă, de altminteri, şi tot atât de veche şi actuală, că „criticii din generaţia mai tânără nu se interesează de motivaţiile mai adânci ale temelor ardeleneşti". „Darul masiv de a crea viaţă", pe care i-l admira un Mihail Sebastian, face din Liviu Rebreanu cel mai solid prozator al perioadei interbelice. Analizele lui C.C. enunță pe cont propriu sau reiau, la fiecare pas, din bibliografia consultată (bogată, dar nu exhaustivă) argumente ale realismului său viguros, ale interesului pentru locul social care decide asupra destinului personajelor - naturi umane primitive, cu experiențe interioare reverberând în fiziologic, nu în psihologic, situarea socială dovedindu-se de o „eternitate" mai apăsătoare decât cea a naturii. Rebreanu nu e un peisagist, ci mai degrabă un portretist în pastă expresionistă, atent, cu o obiectivitate subiectivă, la „pulsaţia vieţii". După parcurgerea nuvelelor in integrum, încheierea lui C.C. este una de cercetător echilibrat: „Pentru a putea avea dimensiunea reală a oricărui scriitor e absolută nevoie a-i cunoaşte, cerceta şi aprofunda întreaga-i creaţie, de la operele de vârf până la cele rămase abia în proiect, până la ceea ce se numeşte, cu un termen introdus de Perpessicius, molozul acesteia". Schiţele, nuvelele şi povestirile, oricât de inegale, sunt „purtătoare ale unor îmsemne specifice artei sale", „ilustrative pentru modul său de a scrie, în general." Şi „în proza scurtă se vede, aproape peste tot, exerciţiul, laboratorul de creaţie. Dar asta dacă judecăm doar din perspectiva marilor împliniri româneşti. Altfel... [...] nuvelistica lui Liviu Rebreanu nu este cu nimic mai prejos - ba, în anumite privinţe, este chiar superioară celei a confraţilor săi din epocă, şi în contextul evoluţiei speciei la noi ea marchează chiar priorităţi." ■ Irina Petraş proză Drame bale Cristian Meleşteu, Radiografia unei zile de mai, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 199 pag. plumul lui Cristian Meleşteu, ■ 1 Radiografia unei zile de mai, a fost ■ I premiat la Concursul de manuscrise ■ al Uniunii Scriitorilor din România, * ediţia 2012. Autorul (n. 1977) nu se află la debut (a mai publicat versuri și proză), dar abia acum are șansa, prin numele unei edituri prestigioase, să devină cunoscut în lumea literelor. Cele trei povestiri din Radiografiaunei zile de mai au „fabule" diferite, însă discursul narativ este unul comun, chiar dacă în prima relatarea se face la persoana I, iar în celelalte, la persoana a IlI-a, în proza care dă titlul cărţii, un scriitor-ziarist ajunge, înainte de 1989, la ospiciu. îngerii de pe pereţii capelei din apropierea stabilimentului de boli psihice îi îndeplinesc trei dorinţe, ca răsplată pentru munca de reîmprospătare a picturii aşezământului religios. Una dintre acestea i-l aduce coleg de cameră pe medicul care-l trimisese la nebuni, fost colaborator al Securităţii. Scriitorulziarist îl decapitează cu un topor, îi fură o pernă de bani (verzişori) şi devine, după revoluţie, un om bogat, cu afaceri manageriate de o nevastă pragmatică, pe care o omoară, la un moment dat, accidental. Aventura extraordinară continuă printr-o decizie autoimpusă de ispăşire a păcatelor într-o mină, participarea la o mineriadă, îndrăgostirea de o femeie de-a locului. în Colonia subterană, un bărbat torturat de neputinţa de- a dormi intră în lumea homleşilor, a aurolaciior din canale, cărora le devine şef şi le impune o organizare strictă. Cu reprize de narcolepsie şi şedinţe periodice, viaţa din subterană curge monoton şi mulţumitor, până în clipa în care doreşte o fată. Gelozia îi ruinează însă şi dragostea, şi construcţia „monarhică" a coloniei de aurolaci. Ultimul pahar de vin (Fals tratat despre o iubire imposibilă) este istoria unei obsesii erotice: un tânăr numit Nazaret vede într-o zi o necunoscută şi nu mai scapă de imaginea ochilor ei verzi. Pleacă la studii în Franţa, cu o bursă, şi o „regăseşte" pe femeia visurilor sale într-o dansatoare de noapte, de culoare, Yvonne. Pe care o împarte o vreme cu prietenul şi colegul de cameră, întrucât acesta risca să se stingă de boala erosului. Altruismul ţine până când Yvonne rămâne însărcinată, în timp ce Nazaret şi Yvonne se căsătoresc, Kanel, sub influenţa drogurilor, se aruncă pe geam împreună cu pruncul celor doi. . Pe Yvonne, care-şi pierde minţile de durere, o ucide prin sufocare şi se reîntoarce în ţară. Din postura de parlamentar o cunoaşte, în sfârşit, pe necunoscuta cu ochii verzi, soţie acum a unui producător de vinuri. Afaceristul îl momeşte cu propria nevastă pentru a susţine o lege în domeniu, iar după ce-şi atinge scopul îl înjunghie în cramă, înaintea unei petreceri. Femeia poartă însă în pântece copilul lui Nazaret. Cadrele realităţii ordinare sunt împănate - după cum se poate vedea - cu întâmplări hard core, dar şi cu viziuni onirice sau halucinaţii. Totodată, cam ca în Bunavestire a lui Nicolae Breban, naraţiunile acestea, cu protagonişti ce par unul şi acelaşi, scot la vedere schelete culturale, mitice ori de basm (Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea, romanul cavaleresc, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Noul Testament etc.). Măreţia hipotextelor basculează, şi aici, în ridicol şi şarjă, de pildă, ceea ce se anunţă ca un turnir de arme nu va fi decât un joc de table; lui Kanel, prietenul cu care vânase lei în vechime, întors din împărăţia Umbrelor, Nazaret îi oferă iubita pentru a-l salva de la o nouă moarte ş.a. De aceea, formula prozei lui Cristian Meleşteu este un amestec insolit de realism senzaţionalist şi de fabulos parodic, iar stilul pendulează mereu între poezie, kitsch şi ironie: „Un hohot puternic de râs făcea avionul să se încline în dreapta şi-n stânga, ca un petic de hârtie lăsat în voia vântului. Se uită în sus, nu zburau peste o ţară, ci peste o gură imensă, ce zâmbea ironic şi scotea hohote de râs. Peste tot, ca o ceaţă, plutea umorul. Scoase mâna pe geam. Era foarte frig acolo, la înălţime, aşa că o trase repede înapoi. De la mână îi dispăruse ceasul! «Am ajuns deci în ţară»", „îşi vându toate afacerile şi bunurile şi cumpără cu banii obţinuţi sâmburi verzi, vrăjiţi, pe care îi arunca pe pământ şi creşteau din ei biserici ale iubirii. Apoi, încălecând pe asin, plecă pribeag în lume, să propovăduiască tuturor iubirea. (...) Pocăiţi-vă, ascultaţi cuvântul meu şi iubiţi-vă! Ieşiţi cu puştile, cu sapele, cu furcile şi nimiciţi fără milă, ca pe-o vlăpârcă, pe toţi cei care au uitat să iubească! Faceţi dragoste, nu război! (...) Să nu ziceţi că nu v-am zis, în curând vor ieşi îngerii să se iubească prin cârciumi, vor coborî sfinţii de pe pereţii bisericilor să conceapă copii prin şanţuri...”. O carte cu un soi de drame bufe, care reţine atenţia prin dexteritatea literară a prozatorului. ■ Gabriela Gheorghişor România literară numărul 48 / 30 noiembrie 2012