România literară, octombrie-decembrie 2012 (Anul 44, nr. 40-52)

2012-12-07 / nr. 49

i Cartea de poezie Cartea de proză Spaime şi narmic­ unoscutul poet bistriţean Dan C Coman (n. 1975) a publicat în 2012, la Editura Charmides, ERG, un frumos volum (inclusiv grafic) de poezie, care antologhează poeme mai vechi ale sale, şi dintre cele mai bune. Dan Coman este autorul volumelor de poezie anul cârtiţei galbene (2003), ghinga (2005), Dic­ţionarul Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani) (2009), al romanului Irezistibil (2010) şi al „pseudomonografiei" (cum scrie pe coperta a doua) Parohia, (2012). Poet de factură (neo)expresionistă, Dan Coman adună în ERG (despre care nu aflăm, totuşi, ce înseamnă, deşi motto-ul cărţii: „ce înseamnă ERG?" trimite la romanul Irezistibil, pag. 169) poeme dominate de figuri ambigue, amorfe, „cârtiţa galbenă" şi mai ales „ghinga", cea din urmă un soi de „personaj" cunoscut al său, o figură feminină, aş zice totemică, nelipsită de o latură ameninţătoare, înspăimântătoare: „cât mai puţin despre moarte, despre viaţa dintre braţele ei, şi nimic/ nici un cuvânt care să o trezească pe ghinga/ şi să-i îndepărteze mirosul./văd rareori iar când văd patruzeci de zile/ după aceea mi-e tot mai ruşine./ am rezistat tuturor spaimelor dar în faţa mea/ încă mi se înmoaie picioarele" (poem). Sau: „tot ce a luminat până acum a luminat pentru umbra mea./ stau în bucătărie şi îmi pregătesc o cafea cu mişcări/ care aparţineau altădată unei femei./ îmi adulmec spaimele până la capăt, iată:/ deasupra apei clocotite o pojghiţă de gheaţă de la respiraţia mea.// treizeci de ani am deprins nemişcarea./ treizeci de ani şi-a aruncat ghinga umerii asupra mea" (umbra). Ce e interesant este faptul că spaima aceasta feminină care poartă numele „ghinga"­­ în alte poeme mai apare o ipostază feminină a ei, „o femeie înaltă" - pare a veni și a nu veni, de fapt, din exterior, ca o formă de agresiune asupra propriului „corp" (corpul dezmembrat, dezintegrat, privit din afară - altă imagine recurentă a poemelor), ci pare a fi, în același timp, din interior, un interior-exterior feminin-masculin. Cu - aşa cum se spune în poemul citat mai sus — „mişcări care aparţineau altădată unei femei". De altfel, spaima aceasta să-i spunem existenţială, care mizează pe ambiguitatea masculin-feminin, evoluează, în poeme mai târzii, către un narcisism auctorial corectat de o anumită ironie, pe alocuri sarcastică. Acest narcisism (sarcastic) atinge un punct culminant, de pildă, într-un poem de dragoste, în care ceea ce Dan Coman numește „dragostea mea pentru mine" (vezi și poemul omonim) e figurată tot masculin-feminin, ca un act de dragoste al poetului asupra propriului său corp, asupra căruia se apleacă precum un bărbat asupra unei femei: „cu adevărat, niciodată n-am încetat să-­ mi vorbesc altfel decât unei femei/ dar astăzi neruşinarea a depăşit orice închipuire,/ astăzi când tocmai reuşisem să-mi adorm trupul/ iar tensiunea dintre mine şi el aproape că se risipise./ numai că nimic nu a fost mai puternic şi nimic nu m-a putut opri./ m-am ridicat în toată splendoarea mea deasupra trupului meu/ şi l-am ţintuit între perne/ şi întocmai ca unei femei i-au fost de-ajuns/ câteva mişcări puternice şi pline de precizie/ pentru ca strigătele lui înfundate să-mi acopere strigătele", într-adevăr, toate poemele de dragoste din volum sunt autocentrate, în ciuda prezenţelor feminine (precum teodora sau „femeia înaltă"), prezenţe dacă nu marginale, atunci asimilate cumva propriului trup auctorial. Vorbeam de imaginea recurentă a corpului dezintegrat şi de dedublare, de privirea din exterior. Iată o secvenţă din poemul duminica: „îmi măsor înălţimea, mă cântăresc trecându-­ mă dintr-o mână într-alta, sunt bine./ ■sunt proaspăt, mai şiret ca oricând mă admir cu coada ochiului./ pe furiş îmi plesnesc gambele şi înaintez, iar duminica/ duminica din ambele părţi rinichii îmi/ lovesc inima şi mă entuziasmează./ s-a făcut deja dimineaţă şi eu abia mă­ ridic din pat ţinându­­mă de păr./ cu mâna dreaptă îmi mişc picioarele şi/ înaintez, nici nu ating pământul./ soarele nu-mi izbeşte fruntea dar ca întotdeauna/ luminez singur de jur împrejur. (...)/ deschid gura şi alunec cu totul în afara ei/ ca un miros acru dintre buzele unui necunoscut". Aş vrea să spun, la final, că poemele cele mai bune sunt cele în care se păstrează o anume violenţă - (neo)expresionistă - a imaginilor viscerale, a dezintegrării corpului, în care se întreţine acea spaimă cu chip feminin, iar nu cele în care intervin autoironia şi narcisismul cu tentă sarcastică. ■ Adina Diniţoiu Căutătorii de poveşti. O călătorie prin bibliotecile de astăzi de Radu Paraschi­­vescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu, Vlad Petreanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012. Cea dintâi şi-ntâi poveste pe care trebuie s-o spunem aici este chiar povestea bibliotecilor publice, pe care de câţiva ani bibliotecari din întreaga ţară o rescriu, cu ajutorul unui grant de 27 de milioane de dolari, oferit de la Fundaţia Bill şi Melinda Gates, şi alături de excepţionala echipă de la IREX România, condusă de Paul-Andre Baran, care implementează programul Biblionet. Practic, în urmă cu cinci ani, echipa domnului Baran descindea în România cu scopul de a aduce bibliotecile publice în secolul XXI, conectându-le la internet, astfel încât oamenii din toate colţurile ţării, chiar şi din sate izolate de munte, să poată avea acces la informaţie la fel ca locuitorii oricărui oraş occidental. Povestea s-a petrecut întocmai cum s-a plănuit, iar sub bagheta magică a lui Paul Baran, el însuşi personaj de poveste prin energia inepuizabilă, miracolul s-a produs: autorităţile locale au investit ele însele în infrastructura­ bibliotecilor, bibliotecarii au devenit voluntar „profesori de internet" pentru cei care înainte le erau doar cititori, tineri, elevi ori studenţi, îi învaţă pe alţii cum să lucreze cu calculatorul, să­­şi găsească de lucru sau să-şi caute un medic la oraş, iar copiii, vă închipuiţi, au dat năvală la bibliotecă. Oricât de incredibilă vi s-ar părea această poveste, ea este 100% reală şi tocmai acest lucru şi-au propus să-l demonstreze cei patru „căutători de poveşti" invitaţi de Biblionet să facă turul bibliotecilor publice (au vizitat 60 din cele 1600 de biblioteci înscrise în program). Textele care alcătuiesc volumul sunt, dacă vreţi, un fel de jurnal de călătorie colectiv, format din episoade petrecute în diverse biblioteci din ţară. Vă întrebaţi cu siguranţă ce poate să se petreacă aşa pasionant în aceste biblioteci, încât să merite peste 250 de pagini. Aici intervine ochiul de jurnalist al „căutătorilor", care au călătorit, au cunoscut oameni, bibliotecari, utilizatori de bibliotecă, locuri şi obiceiuri, iar după ce au cernut tot ce s-a adunat în aceste călătorii au ales să spună fiecare cele mai impresionante întâlniri, însă deşi subtitlul cărţii face directă referire la biblioteci, nu acestea sunt ţinta principală a poveştilor, chiar dacă de fiecare dată acţiunea sau dialogul are loc într-o bibliotecă. Poveştile sunt în special despre oamenii din biblioteci, despre dedicaţii şi inimoşii bibliotecari, dar mai ales despre cei care calcă pragul bibliotecii cu diverse treburi. Istoriile lor sunt cu adevărat extraordinare: cea a lui Alexandru, copilul de 13 ani din Moreni, Dâmboviţa, de pildă, care şi­­a găsit pe Facebook fratele considerat pierdut de mai bine de cinci ani, şi asta în urma unei vorbe aruncate tocmai de „duşmanul" lui cel mai aprig din şcoală: „Bă, vezi că mai e pe net unul pe care-1 cheamă ca pe tine, adică nu tot numele, doar cel de familie" (din povestirea Norocul de a avea duşmani potriviţi de Vlad Petreanu). Sau diversele poveşti ale copiilor abandonaţi la naştere şi care şi-au găsit tot pe internet părinţii naturali, cu toată drama acestor biete suflete, rezumată de întrebarea unuia dintre personaje: „Cum este să te mângâie o mamă?". Sunt, la polul opus, poveştile amuzante, cum ar fi întâlnirea echipei de „căutători" cu Teo, voluntarul de 14 ani de la biblioteca din Pietrari, Vâlcea, care le ţine vizitatorilor - rămaşi cu gura căscată - veritabile lecţii de ştiinţă şi care într-a şaptea a câştigat un concurs naţional cu un soft educaţional conceput şi realizat de el, cu ajutorul căruia „ne putem informa mai bine despre lumea în care trăim şi despre marii fizi­cieni", şi asta după ce învăţase singur de pe internet cum se face! (Fizic se cheamă softul, iar povestea este Teo între meri de Radu Paraschivescu). Sau întâlnirea lui Cătălin Ştefănescu, la Vadu Moţilor, în Alba, cu domnul Marian, şoferul primăriei, care are o concepţie despre lume şi viaţă fundamentată pe un studiu serios şi autodidact al religiilor şi al filozofiei, şi care este foarte dezamăgit de Nietzsche, care s-a înşelat amarnic, pentru că „a postulat o filozofie specifică Erei Patriarhale, fără să vadă că acea eră se transformase deja în praf şi pulbere". Astfel de poveşti şi multe, multe altele (despre pensionarii care învaţă să utilizeze internetul, să citească ziare online sau să caute reţete culinare, despre bunicii care-şi văd nepoţii nou-născuţi pe Skype ori despre copiii romi care au învăţat să se spele şi să citească pentru a putea avea acces la jocurile online) sunt cele care însufleţesc bibliotecile şi care le-au făcut să devină, în scurt timp, sufletul comunităţii. Căutătorii de poveşti este, în esenţă, o carte despre cum arată România astăzi şi, mai ales, despre cum poate ea arăta. O investiţie cât 4-5 kilometri de autostradă, un plan bine pus la punct şi cantităţi inevaluabile de optimism au schimbat şi schimbă în fiecare zi faţa bibliotecilor româneşti. Poveştile oamenilor din spatele acestui succes, într-o ţară mult prea obişnuită cu ştirile rele, merită cunoscute şi spuse mai departe. Cartea se va găsi în biblioteci şi se poate descărca gratuit în format e-book de pe www. cantatoriidepovest­i. ro. ■ Luminiţa Corneanu Povestea unui succes actualitatea Dan Coman, ERG, Editura Charmides, Bistriţa, 2012, 86 p. îl 249 p. România literară numărul 49/7 decembrie 2012

Next