România literară, ianuarie-martie 2013 (Anul 45, nr. 1-13)

2013-01-11 / 1-2. numărul

■ editorial de nicolae manolescu ublicăm în numărul de faţă un Dosar cuprinzând materiale referitoare la Securitate, sentinţa care îi condamna la ani grei de temniţă pe intelectualii, preoţi, scriitori, aparţinând grupării „Rugul Aprins", ca urmare a unuia dintre cele dintâi procese politice din România comunistă (paginile 11-21) şi un articol despre N. Steinhardt, deţinut politic, şi el, după cum se ştie (paginile 22-23). De la o vreme, sunt tot mai multe voci care afirmă că tema Securităţii ar fi căzut în desuetudine două decenii ţi mai bine de la prăbuşirea regimului comunist. Să-mi fie îngăduite două remarci prealabile. Prima este că anumite teme, printre care aceea despre care e vorba, nu pot ieşi din preocupările societăţii postcomuniste înainte ca adevărul să fie rostit, dacă nu, poate, până la capăt, dar, oricum, în cea mai mare parte, mai exact, până când sechelele bolii nu vor fi vindecate. Singura terapie eficientă este cunoaşterea tuturor documentelor şi mărturiilor. A doua remarcă este aceea că negarea interesului oamenilor de azi, şi, mai ales, al tinerilor, pentru rolul nefast al Securităţii în vieţile noastre, are un puternic iz electoralist: nu puţini sunt candidaţii şi aleşii poporului, cum sunt numiţi, cu oarecare ironie, parlamentarii, care consideră că nu-şi sporesc şansele evocând în campaniile lor Securitatea, care n-ar mai fi o preocupare principală a majorităţii. Cred că lucrurile stau exact invers: nu pentru că umbra Securităţii nu mai e simţită trebuie să încetăm a o pomeni, ci, tocmai pentru că am încetat a o pomeni, ea pare să nu mai fie o preocupare importantă pentru o parte a contemporanilor noştri, îndeosebi tineri. Sunt, de altfel, convins că acesta e raportul corect între cauză şi efect, fie că ne referim la Securitate, fie la regimul comunist în general. N-aş vrea să fac nimănui un proces de intenţie, dar mi se pare că numeroşi adversari ai ideii de a scoate la iveală dosarele Securităţii au ceva de ascuns. Altfel cum s-ar explica, nu numai politica lor contra dezvăluirilor, dar ameninţările la adresa celor care le fac? Vom publica într-unul din numerele viitoare ale revistei noastre un interviu cu o persoană direct implicată, acreditată la CNSAS, care a primit destule asemenea puneri în gardă, în stare s-o alarmeze, nu, din fericire, şi s-o dezarmeze. Riscul se cade asumat şi suntem profund îndatoraţi colaboratorilor noştri care ne încredinţează spre publicare rezultatul investigaţiilor lor. Ne întăreşte în convingerea că adevărul trebuie spus chiar faptul că există printre noi foşti agenţi sau turnători, care au devenit tot mai agresivi pe măsură ce au prins ideea că tema Securităţii nu mai reprezintă o preocupare decât pentru câţiva intelectuali lipsiţi de simţul realităţii. E îngrijorător să constaţi că unii dintre relatorii abandonării acestei preocupări, vechi slujitori ai odioasei instituţii, beneficiază astăzi de imunitate parlamentară. Aleşi ai poporului, călăii morali de altădată, nu pregetă să susţină că victimele lor nevinovate, se lasă purtate de amăgiri izvorâte din ură când pretind să ştie cine şi de ce le-a prigonit. Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, N.Steinhardt şi ceilalţi ale căror nume le veţi întâlni în paginile Dosarului nostru nu mai sunt în viaţă şi nu le mai pot împărtăşi celor care nu vor să ştie suferinţa de care au avut parte. Ne simțim obligați să fim purtătorii lor de cuvânt. ■ Preocupări desuete. Poemul săptămânii de alexandru muşina Am deschis mobilul. Apoi Agenda telefonică. Am selectat: ALEXANDRU MUŞINA Era un număr vechi, de pe vremea Când aveam câte 2-3 mobile şi mereu Le rătăceam, le pierdeam, le-ncurcam. Am dat: DELETE. M-am simţit îngrozitor. Sâmbătă dimineaţa România literară numărul 1-2 / 11 ianuarie 2013 ■ puzzle de gabriel rhifu ct timpul locul acela a fost unul nefast. La început funcţiona acolo un arest preventiv, unde, în timpul răscoalei din 1907, au fost închişi peste 1200 de ţărani. In 1920, s-a transformat în penitenciar. Grozăvii s-au petrecut şi atunci, în 1938, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, 14 legionari aflaţi în această închisoare, între ei şi Corneliu Zelea-Codreanu, au fost ridicaţi sub pretextul de a fi mutaţi la Jilava şi pe drum, în pădurea de la Tâncăbeşti, au fost împuşcaţi, pe motiv că ar fi încercat să evadeze. După înfiinţarea, la 30 august 1948, a Securităţii, penitenciarul de la Râmnicu Sărat, căci despre el este vorba, a devenit închisoare comunistă. S-a umplut cu „frontierişti" şi „sabotori", aceştia din urmă erau, de fapt, ţărani care refuzau să-şi achite „cotele". In această perioadă au fost aduşi în celulele temniţei fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, dintre cei care fuseseră judecaţi şi condamnaţi după înscenarea de pe aeroportul de la Tămădău. Au ajuns aici şi bătrânul Ion Mihalache, şi tinerii Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu. Atunci şi acolo s-a desfăşurat unul dintre cele mai sinistre experimente îndreptate împotriva fiinţei umane. Violenţă fizică, prin bătăi crâncene, prin înfometare, dar şi ceva în plus, mult mai subtil pe scara răului: distrugerea psihică prin izolare, prin tăcere, prin ruperea omului de tot ce înseamnă mediul său normal de viaţă. Deţinuţii nu aveau voie să comunice cu nimeni, trebuiau să uite chiar şi să vorbească, erau ţinuţi într-o linişte de nimic tulburată (până şi paznici erau obligaţi să poarte papuci de pâslă), într-o linişte de mormânt. Deţinuţii chiar trebuiau să se simtă ca şi când ar fi intrat în mormânt. Atâţia oameni de valoare şi-au găsit sfârşitul acolo, între ei, şi Ion Mihalache, al cărui strigăt a răsunat tulburător între zidurile sumbre ale acelui spaţiu malefic: „Fraţilor, aici e Ion Mihalache. Mă omoară!". De altfel, curând după asasinarea sa, în anul 1963, închisoarea a fost desfiinţată. A venit sfârşitul său, cum a venit şi sfârşitul pentru un alt experiment crunt, ce se petrecuse în penitenciarul de la Piteşti, unde victime au fost oameni tineri, toţi studenţi, care au suportat o agresiune de o cruzime demenţială, depăşind orice închipuire. Dar ce m-a apucat să evoc închisoarea de la Râmnicu Sărat şi să-mi amintesc de atrocităţile de la Piteşti ale lui Eugen Ţurcanu tocmai acum, la început de an, când inimile noastre ar trebui să fie locuite numai de sentimente bune, înălţătoare? Nu ştiu de ce am făcut-o, poate dintr-o îngrijorare, care, deodată, ciudat, parcă din senin, m-a luat în stăpânire în acest moment sărbătoresc, de Anul Nou, când s-ar fi cuvenit doar să mă bucur. Caut aici să exprim natura acestei îngrijorări. Am convingerea că o ţară are o rezervă de zăcăminte, de bogăţii, mai mare sau mai mică, iar un popor are o rezervă de energii, şi pozitive, dar şi negative, ce sunt în stare să mişte munţii, în bine sau în rău. Eu unul cred că, dacă zăcămintele pământului, cele din adânc sau de la suprafaţă, mai devreme sau mai târziu se pot termina, celelalte, cele de esenţă lăuntrică, forţele negative şi pozitive care stau în noi, rămân intacte în timp. Aşadar, ele nici nu scad, nici nu cresc, doar modul lor de manifestare se schimbă, în unele epoci, cum a fost regimul comunist în anii lui de început, această negativitate, această propensiune accentuată spre rău, acest spirit gregar, această violenţă extremă au fost în largul lor, s-au putut desfăşura în voie: direct, exacerbat, făţiş şi, iată, avem cunoştinţă de ele. Astăzi, în schimb, este o altă epocă. Totul se face cu perdea cu mănuşi cu amortizor/ pe întuneric/ pe ocolite/ difuz/ subteran, însă acea negativitate n-a dispărut, nu s-a diminuat, e-n noi şi lucrează, chiar dacă nu ne dăm seama, doar că se exprimă diferit, şi anume alambicat. Am o bănuială privind în jur şi văzând ce se întâmplă, văzând cum merg lucrurile pe scena politică, în viaţa publică şi în cea profesională, văzând ce fel de şcoală avem şi ce fel de oameni ies din această şcoală, văzând ce fel de modele ne facem, pe cine aplaudăm/ adulăm/ admirăm şi pe cine ţinem în umbră, văzând cât de lent, şi de prost, şi de scump ne construim şoselele, văzând cât de mult se minte, se înşală, se fură şi cât de puţin se progresează în ţara asta bogată. Bănuiala e că n-am scăpat de rău, este la fel de prezent, doar că, repet, sub altă înfăţişare, mai greu de depistat. In încheiere, sincer, îmi doresc ca îngrijorarea mea să nu fie îndreptăţită. Totodată, îmi doresc pentru noi toţi La mulţi ani!, sub semnul binelui. ■ Îngrijorare Ismas. % actualitatea