România literară, aprilie-iunie 2014 (Anul 46, nr. 15-28)

2014-04-04 / nr. 15

■ editorial­ul nicolae manolescu , francez de 21 de ani, pe numele lui du plume Edouard Louis, a pu­blicat recent un roman în care relatează ado­lescenţa unui homo­sexual obligat de preju­decăţile, adesea în forme violente, din familie şi şcoală, să le abandoneze pe amândouă. In fond, în romanul intitulat Să terminăm cu Eddy Bellegueule, conflictul are loc între două mentalităţi, una asociată de obicei de „bătrâni", alta, de „tineri", deşi, mai exact ar fi să spunem că e vorba de majorităţi, nu de generaţii considerate ca întreg. Conflictul din roman s-a mutat în presă în clipa în care două mari publicaţii, una locală, alta naţională, au avut ideea stupidă de lua interviuri părinţilor băiatului. Vă daţi seama ce au declarat aceştia! Şi-au acuzat fiul că falsifică realitatea. Dat fiind mediul social familial modest, numai nişte jurnalişti stupizi, în căutare de scandal, se puteau aştepta la un alt răspuns. (Nu sunt sigur nici că mulţi părinţi cu profesii intelectuale ar face deosebirea dintre realitate şi ficţiune într-o împrejurare asemănătoare.) Ceea ce i-a şocat pe părinţii autorului a fost, desigur, imaginea pe care romanul o dădea despre ei înşişi. Pe scurt, au informat opinia publică de faptul că fiul lor e un „monstru", de care, ca nişte cetăţeni onorabili ce se află, se leapădă cu cel mai sincer dispreţ. La homosexualitate nu s-au referit. Poate că ideea de „monstru" o implica într-o anumită măsură. Şi, oricum, cuvântul nu făcea parte din vocabularul lor. Iată un exemplu relativ minor pentru un conflict major: războiul între generaţii. Un război major, totuşi soft, mai ales raportat la altele, cum ar fi războaiele religioase, şi nu numai de ieri, ci şi de azi, spre a nu vorbi de războaiele mondiale sau chiar şi numai de cele regionale, al căror număr ar fi trebuit să scadă în post-istoria lui Fukuyama, dar care denotă o tendinţă contrară. Cultura română a cunoscut două conflicte între generaţii. Primul e legat de Junimea. Tinerii Maiorescu, Carp şi ceilalţi, având în jur de 26-25 de ani, aflaţi deja în funcţii importante, s-au opus din toate puterile generaţiei romantice a paşoptiştilor, a lui Alecsandri şi a celorlaţi „bătrâni" ai vremii, care aveau, ei, în jur de 45 de ani. Maiorescu i-a scos din cărţi pe poeţi, Caragiale şi-a bătut joc de felul cum scriau prozatorii. Doar Eminescu în Epigonii i-a evocat ca nobili reprezentanţi ai „zilelor de­ aur a Scripturelor române", punându-l în încurcătură pe Iacob Negruzzi când a primit poemul spre publicare la „Convorbiri". Junimiştii şi-au atins în cele din urmă scopul: au schimbat canonul literar. Ceea ce n-au mai reuşit scriitorii generaţiei 1927, care s-au răfuit şi ei cu „bătrânii". Las la o parte în ce termeni. Deşi diferenţa de vârstă între Mircea Eliade şi G. Călinescu nu mai era de 20-30 de ani ca aceea dintre junimişti şi paşoptişti, ci de nici zece. Nereuşita se explică prin faptul că Lovinescu schimbase canonul, ajutat de brusca evoluţie a întregii societăţi româneşti ca urmare a Războiului Mondial şi a întregirii ţării, cu prea puţini ani în urmă. Cea de-a treia bătălie între generaţii are loc în zilele noastre, întrebarea este care sunt cauzele principale. Una, greu de ocolit, este revoluţia din 1989, chiar dacă am considera­ o lovitură de stat sau mai ştiu eu ce. Cenzura a dispărut, libertatea de expresie e garantată prin Constituţie, ca toate libertăţile, care fuseseră în primul deceniu postcomunist doar protejate, ceea ce permite culturii, literaturii, să se schimbe ele înseşi radical la faţă. Accentul aproape exclusiv pe evoluţia social-politică a lăsat în umbră o schimbare la care nimeni nu se gândea în 1989, şi anume aceea de tehnologie a informaţiei. Internetul a transformat nu doar comunicarea, ci şi literatura. Cartea pe suport electronic, tableta şi tot ce a urmat pătrunderii spaţiului virtual în spaţiul real cel de toată ziua graţie internetului au pus în dificultate galaxia gutenber­­giană a culturii din ultima jumătate de mileniu, în ce constă, în definitiv, această revoluţie pe care, în loc s-o îmbrăţişăm sau s-o refutăm, ar fi bine s-o explicăm cu obiectivitate indicându-i avantajele, incontestabile, şi riscurile, mortale? Nu e cazul să intru acum în detaliile unei dispute despre care am tot scris. E destul să repet ideea că internetul e lipsit de spirit critic, colosal depozit de informaţii, dar care, în lipsa sitei de rigoare, amestecă în malaxorul lui miliarde de miliarde de biţi inutili şi fatali cunoaşterii adevărate. Un sac de fân în care valoarea e un ac. Ca să ne putem înţelege e nevoie de un minim fond comun de valori. Subţierea lui mă alarmează. Uşurinţa cu care „tinerii" de azi s-au raliat ideii că nu mai avem trebuinţă de spirit critic în literatură şi, prin urmare, nici de estetic. Care va să zică, ne lepădăm de Maiorescu şi ne întoarcem la Gherea. L-ai recitit măcar pe criticul de la „Contemporanul", Paul Cernat? îţi fac creditul intelectual de a presupune că nu. ■ Război soft intre „tineri” şi „bătrâni” România literară numărul 15/4 aprilie 2014. actualitatea a ■ întoarcerea la cărţi de mihai Zamfir Semnalele venite din partea lui Virgil Nemoianu şi ajunse pînă la noi vor fi mereu preţioase; profesorul de la Catholic University din Washington a reuşit să întreţină cu România o legătură continuă, pe care aproape nici un alt cărturar român expatriat de multă vreme n-a mai întreţi­­nut-o. A fi concomitent la Washington şi la Bucureşti - de ce nu? Prezenţa tonifiantă a articolelor semnate de Nemoianu în presa literară din ţara noastră reprezintă în sine o performanţă intelectuală neobişnuită. Note de lectură (Craiova, Scrisul Românesc, 2013), ultimul său volum, cuprinde o parte dintre articolele publicate între februarie 2011 şi martie 2013 - tot atîtea piese rare în peisajul literar românesc. După impozantul ap apărut la Iaşi, în traducere, acum doi ani (Postmodernismul şi identităţile culturale) şi după inaugurarea seriei «Virgil Nemoianu» la Editura Spandugino, prin reeditarea a două volume de tinereţe (Structuralismul şi Calmul valorilor), ultima carte a profesorului se prezintă sub aparenţe nepretenţioase şi înşelătoare, glose pe marginea cărţilor citite de el în ultimii ani. îl regăsim însă întreg în aceste pagini pe Virgil Nemoianu, dînd lecţii tuturor, deşi sub forma unor însemnări marginale. Mai întîi, eruditul lansează semnale spre ţara sa de origine, evocînd prieteni din tinereţe care au marcat cultura noastră din ultimele decenii (Mircea Horia Simionescu, membri ai Cercului Literar de la Sibiu), dar adevăratul Nemoianu se întîlneşte în altă zonă a cărţii, acolo unde profesiuni de credinţă dintre cele mai neaşteptate se concentrează pe cîteva pagini. Autorul ne oferă tuturor o apologie închinată Lexiconului ca entitate culturală, ce poate fi mai pasionant şi mai voluptuos decît citirea unei enciclopedii sau a unui dicţionar? Acelaşi autor nu împărtăşeşte pesimismul generalizat privind viitorul indicii încurajatoare chiar şi în răspîndirea acelei pseudo-culturi frecventate actualmente de tineri (vezi Lectura şi literatura). Nu există autobiografie mai elocventă şi mai spirituală întreprinsă de Nemoianu însuşi decît descrierea sumară a bibliotecilor personale prin care a trecut şi al căror traseu se concretizează în Bibliomanii. Notele privitoare la mari epoci literare și la mari literaturi se parcurg cu încîntare. Dacă vrem să luăm contact cu o viziune paradoxală asupra unor întinse zone de cultură pe care credeam că le cunoaştem perfect, n-avem decît să citim, de exemplu, articolul despre Proza germană postbelică, pentru a asista la o reaşezare spectaculoasă a ierarhiei numelor de scriitori germani din ultimele dcenii. O funcţie similară au notaţiile despre Francezii mai vechi, precum şi cele consacrate literaturii americane contemporane. Opiniile schiţate calm de Nemoianu nu sunt făcute pentru a şoca : sunt cele ale unui cititor nestăvilit al literaturii lumii şi care - prin însăşi acumularea exponenţială de nume şi titluri - posedă o scară interioară de valori cu totul personală, ce nu se află la îndemîna oricui. Ce impresie poate face cititorului român erudiţia fabuloasă a acestui profesor româno-american, care a judecat mereu literatura noastră într-un context universal extrem de larg? Impresia de suprauman, prin întinderea lecturilor efectuate în principalele limbi de cultură ale lumii, ea provoacă oriunde complexe, dar mai ales în ţările de la porţile Orientului, însă de fapt Nemoianu nu scrie pentru a complexa, ci doar pentru a stabili o punte de legătură cu cititorul aflat în aşteptare; ceea ce i se cere lui e doar puţină curiozitate dublată de bunăvoinţă - iar acel cititor va avea cu adevărat ce afla. De exemplu, că «Roberto Calasso este cel mai rafinat scriitor contemporan» (p.75) sau că cei mai nedreptăţiţi scriitori germani postbelici ar fi Ernst Jünger şi... Wolf von Niebelschütz (p.77). Cu puţin efort, avem surprize în aproape fiecare pagină, dar surprize întotdeauna agreabile şi instructive. Mănunchiul de «modeste note» ale lui Virgil Nemoianu parcurge, parcă în joacă, secole din marile literaturi ale lumii.­ Însem­nările lui Nemoianu a prima vedere - însemnări fugare, note pe marginea cărţilor; după parcurgerea lor, micile notiţe devin însă cu totul altceva. I­­mediat al lecturii şi al culturii, el întrevede

Next