România literară, ianuarie-martie 2015 (Anul 47, nr. 1-13)

2015-01-09 / 1-2. numărul

■ editorialul nicolae manolescu . ! Religia vi pală iscuţia e mai veche. Eram membru al Senatului când a fost adoptată prima lege a invăţământului de după 1989. Ce credeam atunci despre predarea religiei în şcoală, cred şi acum. Speranţa că spusele mele vor fi ascultate astăzi este la fel de mică precum a fost ieri, când le-am rostit de la tribuna Senatului. Dar, cum nu-mi stă în fire să mă resemnez cu una, cu două, voi mai spune o dată ce am de spus. Mărturisesc că am fost, de data aceasta, incitat de articolul lui Andrei Pleșu din „Adevărul" din 30 decembrie trecut. Sunt în cea mai mare măsură de acord cu Andrei Pleşu. Mai ales că mi-a luat o piatră de pe inimă dând curajos în vileag necreştineştile compromisuri ale IPS Pimen al Sucevei, pe care colaborarea cu Securitatea, decisă definitiv de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 2012, pare a-l îndritui moralmente să declare că România o duce mai rău pe vremea Uniunii Europene decât pe aceea a comuniştilor. Dar să revin la religie şi la şcoală. Sunt de părerea lui Pleşu că nu putem evacua religia din sfera culturii şi că şcoala este obligată să-i înveţe pe tineri ce semnificaţie au conceptele şi evenimentele religioase sau ce deosebiri există între ortodocşi, catolici şi protestanţi. Totodată, îi împărtăşesc ideea că „dacă BOR insistă să se pronunţe în legătură cu organizarea învăţământului religios în şcolile publice, atunci trebuie început cu cei care asumă rolul de profesori". Aş adăuga că e vorba şi de manualele de religie, care, am mai scris pe tema lor, conţin tot felul de prăpăstii, cum ar fi ameninţările cu flăcările iadului şi alte ameninţări la adresa copiilor care fură cireşele mătuşii Mărioara. Pleşu spune că „a auzit (astfel de) lucruri smintitoare despre preoţii (dascăli)". Eu le-am citit. Mai sunt cel puţin alte două moduri alarmante de a interpreta religia ca materie şcolară. La ambele m-am referit în dezbaterea de acum douăzeci de ani din Senat. Primul constă în predarea religiei în şcoală, cam în felul în care preoţii procedează în liturghia bisericească. Pleşu atrage şi el atenţia asupra confuziei. Şcoala nu-i instruieşte pe elevi în cele ale religiei, ci face prozelitism în favoarea „dreptei credinţe", care e, fireşte, aceea ortodoxă a străbunilor noştri, „parte integrantă din fiinţa naţională". Lecţiile sunt uneori curate predici, ţinând mai degrabă de propagandă decât de învăţare. Ce e şi mai grav e că toate celelalte culte sunt, nu doar omise, dar beştelite viguros ca nişte erezii de care elevii trebuie să fugă ca dracul de tămâie. Şi asta, în condiţiile în care e de presupus că în clasă se vor fi aflând elevi catolici sau protestanţi. Nici dacă şcoala va avea cândva resursele materiale necesare pentru separarea claselor, în funcţie de cult, problema nu e rezolvată, cum voi arăta mai jos. Iată şi al doilea element alarmant: din motivul menţionat adineaori, nu se pot face decât în prea puţine şcoli clase separate pentru fiecare din cultele legale din România, nici măcar pentru cele mai importante, aşa că toţi elevii, indiferent de cult, sunt siliţi să audă din gura preotului-profesor aceeaşi propagandă agresivă în favoarea ortodoxismului. Faptul că vorbim de minorităţi nu diminuează câtuşi de puţin riscurile unei asemenea predări a religiei. Iar riscul principal constă în crearea premiselor pentru intoleranţă şi discriminare. Singura soluţie este de a face din ora de religie o oră de istoria religiei, a culturii religioase în general, a bisericii şi a cultelor. Doar aşa lecţia şi-ar dobândi caracterul cultural esenţial şi le-ar oferi elevilor, dincolo de cunoştinţele necesare, un model de a gândi şi le-ar inculca un spirit de toleranță, absolut firesc pentru formarea lor intelectuală și morală. ■ V România literară numărul 1-2/9 ianuarie 2015 actualitatea poemul săptămânii de vasile dan Sunt un poet sceptic Sunt, ştiu, un poet sceptic. Nu-mi fac absolut nici o iluzie cu poezia mea. Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc. Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme pe care mi-o smulge doar editorul. Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă. Știu doar eu că le scriu. Iar acest lucru scapă întîmplător spre cititor. De cele mai multe ori prea tîrziu pentru mine. Sau fără să ştiu. Dar pentru el, nu, e proaspăt, nou-nouţ: poemul meu îl poate salva de ceva în ultima clipă. Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile. El e chiar asta, o donaţie de organe. De inimă. De ficat. De piele. De suflu. O parte vie din mine cel nevăzut trece atunci direct în el. Ori precum morţii îngropaţi în cer, în Tibet, daţi la vulturi. mii magici« gândesc sârbii La începutul lunii decembrie a anului trecut Andrei Pleşu a participat la o dezbatere organizată la Belgrad de Academia Germană pentru Limbă şi Literatură şi de Fundaţia S. Fischer. în „Dilema veche" (nr. 566, decembrie, 2014), el notează starea de spirit a elitei intelectuale locale. Iar ce descoperă nu e deloc ceea ce ne-am dori să fie: „Pe scurt: elita sârbo-croată, «lumea bună» din partea locului bună şi fulgeră împotriva Europei. Am auzit discursuri de o vehemenţă, de o amploare resentimentară, de un naţionalism care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva mă aflu în ochiul unui vârtej de natură să înghită toată retorica şi toată construcţia comunitară. (...) Nu numai Uniunea Europeană era pusă în discuţie, ci capitalismul, în general, liberalismul, proprietatea privată, economia de piaţă etc. Pe fond de nervozitate, uneori paroxistică, se contura, tot mai roz, portretul marelui Tito şi, tot mai roşu, profilul lui Putin. Mi se spune că circulă deja în oraş-shirt-uri cu chipul liderului de la Kremlin. Nici un contradiscurs, nici un efort de echilibru şi de nuanţă." Sigur, există explicaţii pentru această atitudine publică din capitala fostei Iugoslavii, explicaţii pe care Andrei Pleşu ni le şi oferă. Dar, dincolo de ele, rămâne îngrijorarea. Rănile memoriei Numărul 4 din 2014 al revistei Memoria, realizat şi publicat în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, ne aduce în atenţie cercetările arheologice ce au vizat descoperirea rămăşiţelor celor ucişi, în închisori şi nu numai, de autorităţile comuniste. Secţiunea respectivă, intitulată Arheologia crimei, este prefaţată de tânărul istoric Cosmin Budeancă şi conţine pagini documentare de un dramatism tulburător. In acelaşi număr substanţial al „Memoriei", sub titlul L-am avut comandant pe Vişinescu, doamna Micaela Ghiţescu îl evocă pe faimosul torţionar: „Eram la penitenciarul Mislea circa 500 de femei, de toate vârstele, de toate originile sociale, cum se spunea pe atunci, cu un numitor comun: CR, adică eticheta de „contrarevoluţionar", mai familiar spus „bandit", „duşman al poporului". Iar el era COMANDANT: Alexandru Vişinescu. Era tânăr (acum îmi dau seama, doar cu câţiva ani mai în vârstă decât noi, cele mai tinere). Spilcuit, înalt şi slab, cu mustaţă. Arogant şi ironic. Rău. Nu l-aş fi recunoscut în bătrânelul cocârjat, văzut pe ecran. Cocârjat, nesigur pe picioare. Tot arogant şi ... SPERIAT!" 1 ■ Cronicar