România literară, iulie-septembrie 2015 (Anul 47, nr. 28-39)

2015-07-10 / nr. 28

însemnări cu morala la armă . Pisica şi Vulpea au plecat în pelerinaj. Doi sfinţi micuţi, doi tartufi arhimieroşi, unşi cu toate unsorile. Drept cheltuieli de călătorie s-au înfruptat dintr-o sută de păsări de curte şi au furat o sută de bucăţi de brânză. Cum s-au priceput şi ei mai bine. Drumul fiind lung şi, din pricina asta, plictisitor, ca să-l scurteze, au prins a se ciorovăi. Ciorovăiala este de mare ajutor, fără ea am dormi tot timpul. Aşa că pelerinii noştri ţipară unul la altul cât îi ţinea gura. După ce se certară bine, Vulpea îi spuse Pisicii: „ Te pretinzi foarte abilă, îţi închipui că ştii mai multe decât mine? Eu am o sută de vicleşuguri în traistă. "„Nu, spuse Pisica, eu am unul singur, dar care face cât o mie." Şi se certară da, altul, ba, deşi erau amândoi de-o teapă, până când o haită de câini de vânătoare le potoli ciorovăiala. Pisica îi spuse Vulpii: „Scotoceşte în traista ta, dragă prietenă. Pune-ţi mintea ta şireată la contribuţie şi găseşte o cale sigură de scăpare." Şi, acestea zicând, Pisica se căţără într-un copac. Zadarnic Vulpea dădu copacului o sută de ocoale, degeaba căută de o sută de ori să se ascundă, chiar dacă-i păcăli de o sută de ori pe confrații lui Brifant. N-avu noroc să găsească un ascunziş. Doi câini cu picioare agile o sugrumară dintr-un singur salt. Prea multe expediente pot strica treaba. Te fac să pierzi vremea, să tot încerci, să vrei să faci prea multe. Mai bine, una şi bună. Orice asemănare cu situaţii reale nu este întâmplătoare. ■ Interim , tradus pentru dv. în proză, fabula lui La Fontaine Pisica ţi Vulpea din Cartea a IX-a: O fabulă din nou după pofta inimii. Unul, ■ poemul săptămânii de prb­e la gheorghişor T­u şi cu mine Aşadar, tu şi cu mine, închid ochii şi liniştea mi se aşterne peste gene, ca o pânză albă, curată, îţi simt mângâierea caldă, solară, respiraţia ta când dimineaţa învie. Aşadar, tu şi cu mine. Inutil să vorbesc, tu aluneci peste fruntea mea, urmăreşti linia adâncită a unui rid în care s-au adunat nopţile nedormite, îndoiala şi teama. Aşadar, tu şi cu mine. Ne cunoaştem demult, ne ţinem unul pe altul, cum se ţin copiii în braţe după ce s-au uitat sub pat şi lumina s-a stins. Doamne, aşadar, tu şi cu mine. Spune-mi că tu ai văzut inorogi. ■ întoarcerea la cărţi n­ ­e libui zamfir S­criind istoria e­i a apărut în urmă cu doar o jumătate da an, despre romanul Soumission iSupunere) s-a spus aproape tot ce sa putea spune. Cu viteză impresionantă s-au format natural cele două tabere, pro şi contra, tabere ce se înfrun­tă de altfel în permanenţă în legătură cu toate subiectele posibile; de data asta pretextul l-a reprezentat romanul semnat de Michel Houellebecq. Istoria povestită în el nu mai merită relatată - o ştie toată lumea. Ea pleacă de la supoziţia că, în alegerile prezidenţiale din Franţa anului 2022, partidele politice tradiţionale vor aduce la putere un preşedinte arab, lider al unei grupări islamiste „moderate", iar viaţa de zi cu zi a oamenilor se va schimba dramatic. Stînga intelectuală, majoritară în Hexagon, s-a năpustit cu furie asupra romanului acuzîndu-l de rasism, de anti-islamism şi de anti-socialism, din moment ce actualul preşedinte Hollande apare în carte drept principalul vinovat de dezastrul anunţat pentru 2022. Alţii, mai puţini la număr, au încercat să privească Supunere drept ceea ce este de fapt­­ o ficţiune literară, beneficiind de toate drepturile ficţiunii, inclusiv acela de a vedea viitorul în culori negre. Distopii narative s-au scris destule în ultimul secol pentru ca exerciţiul lui Houellebecq să nu mai pară atît de straniu. în ţara noastră, aflată încă o dată în consonanţă cu Franţa, romanul a fost imediat şi atent comentat chiar prin editoriale apărute în România literară ori „Viaţa românească". Comentat din fericire cu detaşare, fără violenţa pasională din presa franceză. Iar romanul s-a tradus, bineînţeles, cu maximă velocitate şi în limba română. Să spunem de la început că Supunere nu-i un roman strălucit: autorul lui a scris unele cu mult mai bune, începînd cu igeniosul Les particules élémentaires, din 1998, continuînd cu La carte et le territoire, din 2010. Relativa mediocritate literară a ultimei scrieri nu-i scade însă cu nimic miza extraliterară, miza politică. Să ne imaginăm o clipă că în aceeaşi Franţă, în anii '30 ai secolului ce tocmai s-a încheiat, un prozator de primă mînă ar fi publicat un roman cu sens distopic, unde s-ar fi detaliat un scenariu-catastrofa, şi anume că, peste cîţiva ani, armata germană va ataca Franţa în urma unei declaraţii de război comune franco-britanice; că forţele germane, exact ca în Primul Război, vor pătrunde în Franţa traversînd Belgia; că, spre deosebire de Primul Război, armata germană va face praf armata franceză în doar cîteva săptămîni; că trupele britanice vor fugi la loc în Anglia; că Franţa, îngenunchiată după un număr ridicol de mic de zile de luptă, se va recunoaşte învinsă şi va semna armistiţiul cu Germania, în condiţiile dictate de Berlin. Să ne imaginăm deci un romancier suficient de vizionar pentru a povesti istoria aşa cum s-a desfăşurat ea de fapt peste numai cîţiva ani. Ce scandal ar fi izbucnit atunci în lumea intelectuală a Franţei! Cîte tone de injurii nu s-ar fi revărsat pe capul bietului romancier! Iar dacă acesta ar fi avut şi imprudenţa de a atribui înfrîngerea Franţei politicii iresponsabile a unui guvern de stînga, format de Frontul Popular (socialişti plus comunişti, plus toată strînsura de stînga disponibilă), atunci cunoscutului scriitor nu i-ar mai fi rămas altceva de făcut decît să se sinucidă pentru a scăpa de linşaj. Nimeni n-a scris în Franţa anilor '30 un asemenea roman, pentru că scenariul lui părea exagerat de pesimist chiar celui mai pesimist dintre autori. Şi totuşi varianta neagră pe care un om lucid o putea gîndi în anii '30 avea să se petreacă exact aşa peste doar cîţiva ani, în 1940, înseamnă atunci că literatura serveşte şi la altceva decît ca punct de plecare pentru străvechea legendă a plăcerii estetice pure, fără urmă de scop practic? Se pare că da. Ea poate servi, sau ar trebui să servească, şi la avertizarea discretă a publicului­­ prea preocupat de cotidian, indiferent la viitorul imediat. Ştiinţele exacte sau cele total compromise, precum „futurologia", nu servesc la mare lucru. Viitorul nostru e o problemă mai degrabă de literatură decît de ştiinţă, pentru că viitorul rămîne oricum imprevizibil. Iar cînd literatura îşi ia uneori în serios rolul de avertizator, apar atunci romane stranii de felul lui Supunere, indiferent de valoarea lor literară. E greu de presupus că un roman extrem de lucid despre viitorul război mondial, apărut în Franţa anilor '30, ar fi modificat în vreun fel istoria reală, însă acest roman n-a fost scris niciodată. E, de asemenea, puţin probabil ca Hollande să rămînă preşedinte al Franţei pînă în anul 2022 şi previziunile sumbre ale lui Michel Houellebecq să se verifice. Dar romanul Supunere există. Va fi jucat el vreun rol nu în literatura franceză (unde în curînd nu va mai fi pomenit), ci în istoria socială a Franţei? Cine ştie... E greu de spus. întrebările cele mai simple sunt sortite în general să rămînă fără răspuns. ■ ----- Şerban Cioculescu în 1983. Foto: Ion Cucu actualitatea ............................3România literară numărul 28/10 iulie 2015

Next