România literară, ianuarie-martie 2017 (Anul 49, nr. 1-14)

2017-01-13 / nr. 1

■ literarei la cărţi «, mihai zamfir ilul românesc anti-comunist reprezintă o istorie pe care nici o enciclopedie special programată nu o poate cuprinde. Nu e de mirare că specialistul nostru numărul unu in materie, regretatul Florin Manolescu, a simţit nevoia să completeze pînă in ultima clipă de viaţă, prin monografii publicate in „Viaţa românească", monumentala lui Enciclopedie a exilului literar românesc. A ieşit astfel treptat la iveală o realitate neaşteptată: exilul nostru cultural (literar, artistic, ştiinţific, jurnalistic) formase pînă în 1990 o cultură românească paralelă, posedînd o greutate spirituală specifică, cu totul comparabilă celei din ţară. Din păcate, o cultură fărîmiţată pe mai multe continente şi compusă din personalităţi fără legături stabile între ele. Că acţiunea acestei culturi paralele libere se exercita spontan contra culturii oficiale din România de atunci - cine s-ar putea mira? Fără dispoziţii de la centru (asemenea centru nici nu exista), fără planificare prealabilă (ideea de planificare ar fi fost absurdă), spiritul exilului contrazicea natural pe acela al culturii dirijate. Constantin Brăiloiu rămîne un exemplu perfect. Despre el nu se mai ştiu astăzi multe lucruri, în ciuda faptului că a devenit emblemă a muzicologiei româneşti. Dacă lucrările sale clasice publicate în ediţia de Opere, îngrijită de Emilia Comişel, intrată de multă vreme în bibliotecile publice, par să doarmă acolo liniştite, ceea ce s-a întîmplat în exil cu savantul şi profesorul prea puţini au aflat; oficialităţile noastre culturale de pînă la 1990 n-au avut nici un interes să facă publică tragedia unei existenţe retezate de istorie. Recenta carte publicată de Sanda Golopenţia, Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei (Editura Spandugino, 2016), este concomitent o surpriză şi o tristă revelaţie. Avem reproduse aici mărturii de primă mînă cu privire la exilul lui Brăiloiu, la extraordinarele sale proiecte ştiinţifice din ultimii ani de viaţă, la nefericirile şi umilinţele îndurate de una dintre cele mai strălucite figuri ale secolului XX românesc. Cartea Sandei Golopenţia cuprinde, pe lîngă documentele biografice Brăiloiu, şi o suită de studii semnate de autoare, consacrate unei semiologii sui-generis imaginate de savant pe baza muzicii populare universale. Pentru cititorul obişnuit, fascinantă însă rămîne biografia implicită, sugerată de documentele publicate. Puţini români mai ştiu astăzi că în perioada interbelică Brăiloiu nu doar formase o Arhivă sonoră a muzicii populare româneşti (prin anchetele întreprinse cu Dimitrie Gusti timp de zece ani), dar extinsese proiectul la nivel mondial; imediat ce ajungea în Elveţia, în timpul ultimului război, punea bazele unei formidabile instituţii, AIMP, Arhiva Internaţională de Muzică Populară, pe care a condus-o, de fapt, pînă la moarte. Conştient că muzica populară autentică urma să dispară curînd din toată Europa, Brăiloiu s-a aruncat în acţiunea himerică de salvare a unui patrimoniu inestimabil. Cîteva lucrări ale muzicologului au elaborat atunci o teorie generală a creaţiei populare muzicale, un fel de model global construit pe baza înregistrărilor de muzică folclorică din toată lumea, din Iberia pînă în Asia. Ultimii ani ai lui Constantin Brăiloiu? Cei în care fostul profesor la Conservatorul din Bucureşti, fostul membru al Academiei Române, fostul creator al Arhivei Folclorice de pe lîngă Societatea Muzicienilor Români, fostul muzicolog numărul unu al ţării avea să atingă fundul prăpastiei. în 1946 i se suspendă postul de colaborator al Legaţiei României de la Berna, în 1947, dată fiind preluarea puterii de comunişti, decide să nu se mai întoarcă în ţară. Din 1948, AIMP de la Geneva, creată de el, rămîne unica sa preocupare constantă. Ca recunoştinţă pentru sprijinul primit din partea Elveţiei, redactează un document prin care lăsa moştenire Arhivei toate manuscrisele şi fişele sale, precum şi biblioteca de la Bucureşti. Brăiloiu îşi făcea deci într-un fel testamentul, bănuind ce va urma. între 1948 şi 1958, an în care se stinge din viaţă, este obligat să accepte un post subaltern la Paris, în cadrul CNRS, şi să înceapă o epuizantă navetă Paris-Geneva, care îi va scurta existenţa. Tragedia tăcută a acestui savant ar fi rămas doar încă una dintre tragediile anonime care au format exilul intelectual românesc din ultimul secol, dacă n-ar fi existat şi autori dedicaţi salvării memoriei. Unul dintre aceştia este Sanda Golopenţia. După ce a lucrat enorm pentru a aduce în actualitate activitatea tatălui său, Anton Golopenţia, memorialista s-a aplecat acum asupra unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui. Scoaterea lui Constantin Brăiloiu din umbră - dincolo de orice ataşament personal, dincolo de orice relaţie de familie - întregeşte semnificativ peisajul muzicologiei europene a secolului XX, în plus - încă un merit al Editurii Spandugino. ■ ■ poemul săptămânii de gabriel chifu E Umbra lui Brăiloiu cel nou în mintea mea, încet-încet, cu anevoie, el capătă temei şi dobândeşte chip în mine. Şi-n vreme ce aicea, la vedere, eu, ştiutul, mă-mpuţinez, mă sting, mă şterg şi mă întunec, în adâncimi, acolo, el, cel nou, prinde puteri, sporeşte şi tot mai luminând se face. Eu tac, sleit, înfrânt, cutremurat şi în tăcerea mea mă pierd, mă-nec ca într-o încifrată mare, iscată pentru mine, pururi. Iar el, cum creşte, sângele lui, vai, ce vesel este, şi neînvins, vai, cum vuieşte, şi muzici triumfale cum compune. Ci lumea-ntreagă cu fluvii şi câmpii înrourate, cu ploi mănoase şi vânt ce adie printre cetini, cu soare şi cu lună, sub elanul lui, din el, în jurul lui, ca din sămânţă, încă o dată aievea se iveşte şi neîntinată de la capăt iar porneşte. ■ Conştient că muzica populară autentică urma să dispară curînd din toată Europa, Brăiloiu s-a aruncat în acţiunea himerică de salvare a unui patrimoniu inestimabil, actualitatea . George Pruteanu, Constantin Ciopraga, I.D. Lăudat, 1970. 4. Din arhiva Ninai Pruteanu România literară numărul 1/13 ianuarie 2017